Înainte să spuneți că ați fost și voi, vă spun că dacă nu cumva faceți parte dintr-un club de speologie sau cum îi spun irlandezii de caving, nu prea ați avut cum să mergeți și voi. 

Peșterile astea două, de altfel ca multe altele, nu sunt puncte turistice și nici nu sunt pe nici o hartă. Nu glumesc, nu le găsești pe nici o hartă. Ba mai mult, nu avem voie să divulgăm locația exactă pe GPS, tocmai pentru a nu ajunge oricine acolo. Singurul loc unde există scris cum să ajungi la ele, este o formă descriptivă ceva de genul ajungi la o piatră mare, faci stânga, mergi două sute de metri faci dreapta, în singura carte de speologie din Irlanda, una editată prin anii 70.

Ghidul și instructorul meu, Adrian, e băiatul verișoarei mele. Adrian a terminat DCU-ul și a găsit o pasiune în explorarea peșterilor prin intermediul unui club, club de unde m-a și dotat cu echipamentul necesar.

Săptămâna trecută ne întâlnisem în Ashbourne la o zi de naștere și din una în alta mi-a spus că merge duminica asta în câteva peșteri. Aveau să fie numai două, cel mai probabil din cauza mea, care am fost ca o piatră de moară.

În Enniskillen, Co Fermanagh, Irlanda de Nord ne-am întâlnit cu o colegă de-a lui Adrian.

Fata avea să-mi de-a lecții de alpinism și să mă facă de râs, urcând pe coardă mai repede ca mine. Țigările de aseară de la petrecere aveau și ele să-și spună cuvântul.

Don’t ever drink and smoke before caving, aveam să-mi spun eu după cea de-a doua peșteră. 

Din Enniskillen, am plecat spre Marble Arch Caves, un punct unde sunt niște peșteri turistice, destinate vizitatorilor, dar bineînțeles nu asta era destinația noastră. Am trecut de un grup de mașini și am intrat pe o proprietate privată parcă din secolul 16.

Prima pe lista noastră avea să fie peștera John Thomas. Nu știu de la ce vine numele, dar cel mai probabil vine de la numele fermierului care a descoperit peștera. Vedeți voi, peșterile astea care nu sunt pentru turiști sunt de regulă pe proprietățile unor fermieri. Ele au fost descoperite de aceștia în trecut, probabil când căutau câte o oaie rătăcită.

Deci, peștera John Thomas este pe proprietatea unui fermier, a trebuit să trecem de două porți până am ajuns la o casă nelocuită, folosită de regulă de speologi.

Eram foarte încântat, cu un zâmbet larg pe față și vă spun sincer că nu aveam nici cea mai mică idee ce avea să mă aștepte. Am mai fost în peșteri, fluierând și cu mâinile în buzunar.

 

Irladezu’zu, gata pentru distracție

 

 

 

 

 

Nu avea să fie nici pe departe o distracție.

Nu vă așteptați să vedeți poze din peșteri pentru că nu se putea intra cu telefoane, ar fi fost aproape imposibil să-l duci cu tine din cauza locului strâmt, iar dacă reușeai să-l strecori umezeala sigur l-ar fi stricat. La a doua peșteră Adrian a pus telefonul într-un borcan de plastic ermetic și mi-a făcut singura poză din peșteră. Deci lăsam practic orice speranță la mașină.

Înapoi la povestire.

La plecare de la mașină a trebuit să dăm un telefon de siguranță, cu ora intrării și ora estimată a ieșirii. Dacă la ora estimată a ieșirii nu se întâmpla nimic, membrul clubului intra în modul alertă și încerca să intre în legătură cu noi. Mai aveam o oră în care să stabilim contactul după acest punct critic, după care pornea alarma și trebuiau să vină salvatorii după noi.

De la fermă am avut ceva de mers pe jos, cam probabil un kilometru, iar pe traseu doar oile ne întrebau dacă suntem siguri că vrem să mergem.

Deși mai fusese, chiar și Adrian a bâjbâit puțin până am găsit intrarea în peșteră, dar am găsit-o, într-o văgăună care nu promitea nimic de sus.

De la intrare am început să bănuiesc ce avea să mă aștepte: am intrat în patru labe, patru labe care aveau să se transforme destul de repede în târâș. Locul era atât de strâmt că trebuia să intri de la bun început cu mâinile înainte, iar întoarcea înapoi cel puțin pentru o bună bucată de timp avea să fie imposibilă. Dacă suferi de claustrofobie sau te panichezi, acolo chiar nu e momentul. Te blochezi, nu mai poți să dai înapoi.

Cred că am mers așa vreo 20 de metri care mie mi s-au părut kilometri. Oricum distanțele în peșteri sunt și par de cel puțin 10 ori mai mari decât la suprafață.

Trecusem testul de claustrofobie, dar zâmbetul îmi dispăruse de mult. Nici nu avea să fie ultimul test, pentru că imediat a apărut o crevasă exact pe traseu. Deși avea doar jumătate de metru lățime și vreo doi adâncime, nu puteai să o treci la pas când erai deja compresat într-un tub. Holly Molly, aveam să-mi spun, dar Adi deja trecuse, trebuia să pot și am trecut într-un final. Dar nici asta nu avea să fie cel mai greu test. După încă vreo cinci – zece metri, apare o deschidere cu o cădere de vreo cinci metri. Avea să fie testul cel mai greu de până acum, trebuia să fac un balans să mă țin în mâini ca să ajung cu picioarele pe o platformă de pe peretele opus, de acolo ca într-un zigzag aveam să ajungem în alt tunel destul de strâmt. Nu-mi găseam punctul de sprijin și aproape că eram cât pe ce să renunț, ideea căderii la cinci metri nu mă încânta. După câteva minute de ezitare am făcut mișcarea și mi-a ieșit chiar bine. Mă laud, că nu m-a văzut nimeni.

Tunelul următor avea să pună capac primei peșteri. După câțiva metri în tunel, a venit hopul imposibil de trecut pentru mine. O crevasă cu o cădere de vreo trei metri, cam un metru lățime și o lungime de 4-5. Trebuia să o trec cu spatele la un perete și să mă împing cu picioarele în celălalt. Am zis no way, apa curgea pe pereți și genunchii îmi tremurau de mult. Da, am renunțat și ne-am întors. Întoarcerea în această peșteră avea să fie mai ușoare, poate din cauză că mă obișnuisem și știam unde merg: afară.

Cam așa am arătat la ieșire.

Știu poza care am pus-o pe Facebook era mai aranjată.

Eram transpirat și lumina zilei deja făcea rău la ochi.

Planul era să mergem la a doua peșteră care promitea să nu fie atât de … strâmtă.

În articolul următor, nebunia din a doua peșteră: Polltullyard

 

NU SUNT COMENTARII

Lasă un comentariu