Daily Archives: Jun 5, 2017

de -
0 753

Înainte să citiți partea a doua, vă invit să citiți prima parte dacă nu ați citit-o: Prima parte

 

Am scăpat prin abandon de prima peșteră și mi se promisese că a doua va fi mai ușoară. Așa că încrezător dar deja destul de scuturat de prima experienți, am pornit către cea de-a doua peșteră: Polltullyard

Ne-am urcat în mașină și după ce am deschis și închis două porți am ieșit de pe proprietatea fermierului la drumul principal. După nici 10 minute, intram pe altă proprietate. Speologii au o înțelegere cu fermierii și sunt lăsați să treacă fără întrebări, iar ei știu că doar cei care fac caving trec pe acolo fără să pună prea multe întrebări. După două porți și o fermă oarecum modernă am ajuns la punctul unde trebuia să lăsăm mașina.

Fermierul era acolo, împreună cu doi câini ciobănești care ne-au mirosit că suntem nebuni și ca atare s-au jucat puțin cu noi. Fermierul ne-a urat Good Luck și ne-a lăsat să ne echipăm.

Din nou în costumul roșu, cizme și cască am pornit la drum. De această dată aveam ceva mai mult de mers. Cred că am urcat cam 20 de minute și am sărit două porți care erau încuiate.

Am uitat să vă spun că de data asta aveam și genți cu noi, genți cu echipament de alpinism, echipament care în afară de frânghie cu toată rușinea nici nu știu cum se numesc.

Într-un final am găsit intrarea, care era destul de bine ascunsă din nou într-o văgăună și tufișuri puse parcă intenționat să o ascundă. Intrarea era suficient cât să intri cu picioarele înainte și pe spate. Fiind defapt o coborâre de 45 de grade, ar fi fost imposibil să intri altfel. Dar înainte de intrare a trebuit să ne punem echipamentul pe noi, centuri, cârlige, toate trebuiau să fie deja pe tine și să te asiguri că sunt toate strânse bine.

Habar nu aveam de ce-mi trebuie, mă gândeam că vom coborâ cumva la 45 de grade și pentru siguranță ne legăm. Ghinion, nu avea să fie așa.

Clara, a dat telefonul de siguranță cu estimarea că vom ieși în două ore. Asta după cum vă spuneam și în prima parte, înseamnă că dacă contactul nostru nu primea nimic de la noi în 3 ore, se organiza o echipă de salvare care pornea către peșteră.

Adrian a intrat primul. Cu picioarele înainte și pe spate am intrat după el. Practic nu vedeai unde cobori, era mai mult o coborâre oarbă, coborâre în care m-am și lovit la genunchiul drept, dar nu chiar atât de rău, doar o vânătaie care mă va ține câteva zile probabil.

După vreo 5 metri, am ajuns într-o cameră unde am putut să mă întorc și am putut continua pe mâini și pe genunchi. Eram încântat, nu era atât de strâmt ca la prima peșteră. Dar din când în când dădeam de bălți în care trebuia să intrăm inevitabil, motiv pentru care începusem să iau apă. După vreo 10 de metri de mers în patru labe, am dat de un prag care cobora cam un metru și care dădea într-o baltă care era cât pe ce să treacă de cizme.

Adrian, mi-a spus să mă opresc la 5 metri în față e hăul. A scos frânghia și a început să o fixeze. Dacă nu mă lasă memoria cred că a legat-o în patru puncte de siguranță. Primul de o stâncă, iar celelalte trei pe pivoți deja fixați în stâncă de exploratorii dinaintea noastră. Adrian mi-a spus să am încredere în el și am avut.

A început să-mi explice cum funcționează toate chestiile care le aveam pe mine, cum să trec funia prin dispozitivul de coborâre, cum să fac un half lock și un full lock. Cum să țin pârghia respectivă în full lock până mut cataramele de siguranță de pe partea sigură. Când mă jucam cu dispozitivul respectiv am și dat un cot de peretele peșterii, iar mâna stângă mi-a amorțit instantaneu. Deja cred că eram albastru la față, dar întunericul nu m-a trădat. Aveam să uit de durere până la drumul spre casă.

Am intrat în horă trebuia să dansez.

Au hotărât că Clara va coborî prima în hău. Ca să vă faceți o idee, se coboară ca o găleată într-o fântână. Cu un balans destul de mare, poți să ajungi când la un perete când la cel opus în lateral, dar nu și în spate.

A durat câteva minute până când fata a ajuns jos, după care a strigat că linia este liberă.

Am urmat eu, cu ajutorul lui Adrian mi-am fixat dispozitivul de coborâre și eram pe buza prăpastiei. Trebuia să-mi dau drumul de pe buză cu dispozitivul în full lock. Deja atârnam deasupra hăului iar în jos nu se vedea absolut nimic. Am testat dispozitivul trecând din full lock în half lock și apoi pe liber. Am apăsat mânerul ușor și am văzut că funcționa. L-am pus din nou în half lock și mi-am desprins siguranțele de pe porțiunea dintre ultimul punct de siguranță și penultimul. Eram pe cont propriu și soarta mea depindea de o coardă.

Am scos half lock-ul care era un fel de nod peste dispozitivul de coborâre. Mâna stângă apasă pe pârghie, iar dreapta ține capătul funiei de sub tine. Ridicarea mâinii drepte în sus înfrânează coborârea, deci ca să cobori trebuie să apeși cu stânga pe pârgia dispozivului, iar mâna dreaptă să țină liber frânghia în jos. Ai două metode de frânare, dai drumul pârghiei și ridici mâna dreaptă în sus. Orice ai face nu da drumul frânghiei din mâna dreaptă mi-a spus Adrian și totul are sens. În caz că se blochează dispozitivul de coborâre, nu cazi, ridici mâna dreaptă și se înfrânează.

Am început coborârea și dacă la început eram ca pe o coardă elastică din cauza frânelor bruște pe care le puneam fie din mâna stângă fie din cea dreaptă, imediat am prins șmecheria și am început să cobor destul de repede prin apăsarea progresivă a pârghiei. Cred că în mai puțin de cinci minute am fost jos, dar cei 30 de metri mi s-au părut mult mai mult. Jos m-am eliberat de pe frânghie și i-am strigat lui Adrian că e liberă.

A coborât și el destul de repede. Jos era o cameră destul de înaltă, în stânga este o cascadă, iar în dreapta peștera continuă, cu un pasaj foarte strâmt în care nu am mai mers. Adrian mi-a spus că pasajul este foarte îngust și sigurul mod de a trece de el este pe o parte, nu pe burtă, nu pe spate ci pe o parte. Deja instalarea și coborârea a trei persoane ne luase destul de mult timp și trebuia să și urcăm, iar timpul era în defavoarea noastră.

 

 

 

Greul avea să vină după poza asta când deja eram rupt. Coborâsem în gol 30 și ceva de metri, iar ce a urmat m-a lăsat cu o cumplită febră musculară la tot corpul.

O urcare care am crezut că nu o voi duce la bun sfârșit. Urcam câte un metru doi și trebuia să mă opresc. Genoflexiuni pe frânghie, cam așa s-ar descrie o urcare unde nu ai puncte de sprijin pe perete. Cu mâna dreaptă, ridici un dispoziv în sus pe frânghie. Cu el și piciorul tău drept sau după cum aveam să descopăr că îmi este mai ușor, ambele picioare. După ce urcai dispozitivul trebuia să împingi cu picioarele greutatea corpului în sus. Un dispozitiv fixat pe piept urca și el pe frânghie și se bloca. Fiecare mișcare cred că te ducea cam 30 de centimetri în sus, după care trebuia să repeți procedura, mâna dreaptă în sus, împingi cu picioarele.

La jumătatea drumului, adică după vreo 15 minute de urcare simțeam că nu mai pot. Mi-am lucrat toți mușchii mai ceva ca la un program intensiv la o sală de fitnes, defapt sunt sigur că nu este program care să te lucreze așa.

Atârnam ca un gândac atârnat de o pânză de păianjen. Încercam să-mi relaxez puțin mâinile și picioarele și să continui urcarea care devenea din ce în ce mai grea.

Încercam să găsesc o tehnică care să-mi ușureze urcarea, dar nu era nici una și aparent după, mi-am dat seama că nu eram tocmai bine fixat în chingi, corpul meu având tot timpul tendința de a se duce pe spate.

Cu greu am ajuns sus, dar și acolo era o operațiune grea. Trebuia să te desprinzi de funia principală și nu era așa ușor când corpul tău ținea dispozivele blocate din cauza greutății.

Cu chiu cu vai, am reușit să mă agăț de buza prăpastiei și cu ajutorul Clarei, m-am desprins. Partea asta nu îmi fusese explicată prea bine dinainte. Dar deja nu mai conta, eram în siguranță.

Timpul zburase și în timp ce i-am dat clear lui Adrian să urce, Clara a ieșit afară să dea telefonul de control. Eram la limită și dacă nu suna se declanșa operațiunea de salvare.

Adrian a urcat cel mai repede, experiența spunându-si cuvântul. Când aproape era sus, m-a strigat și mi-a arătat care ar fi trebuit să fie poziția corpului pe liber.

Eu pe liber eram mult prea pe spate din cauză că nu am avut strânse bine chingile. Asta nu înseamnă că nu eram în siguranță, ci doar înseamnă că m-am chinuit mai mult la urcare.

Am strâns funia și am ieșit destul de repede din peșteră. Nu aveți idee cât de mult m-am bucurat să văd lumina zilei, dar odată cu asta începeam să procesez ce am făcut.

Chiar sunt mândru de mine, dar dacă mă întrebi dacă aș mai face-o odată aș răspunde că nu prea curând nici dacă aș avea din nou ocazia.

Deși nu am putut și nu am vrut să-mi risc telefonul să fac poze și să filmez, am găsit totuși pe Youtube o echipă de speologi care au filmat o coborâre în Polltullyard în urmă cu aproximativ 4 ani, o coborâre identică cu cea care am făcut-o eu.

Cam asta a fost ultima mea aventură din Irlanda.

Urmează o nouă piatră de încercare, mutarea în România.

 

Pin It on Pinterest

Facebook login by WP-FB-AutoConnect