Blogger de România

0
164

Întâi am să subliniez că asta e aberație și trebuie tratată ca atare.

Nu toți bloggerii din România se încadrează în tiparul de mai jos.

Se mănâncă bine dacă ești blogger.

Știi că un blogger în România are succes, dacă postează des că a mâncat chestii sofisticate, bineînțeles gratis, pentru că restaurantul îi dă o masă ca la săraci să le facă reclamă. Urmăresc de câțiva ani mai mulți bloggeri din România și am ajuns la câteva concluzii interesante: aproape toți mănâncă de reclamă. Ei nu mai mănâncă de foame, mănâncă de reclamă.
Nu am înțeles niciodată cum un fan ciorbă de burtă și mici a ajuns expert să zicem în sushi. Am mâncat cel mai bun sushi din oraș. Eu pe de o parte nu aș ști care sushi e bun, nu sunt japonez să știu. Și chiar nu cred că e vorba de gust. Am citit eu pe undeva că un sushi ar fi bun dacă peștele ar fi prins pe nu știu ce ocean, ar conține cât mai puțin mercur, care oricum îl conține și că trebuie făcut din pește proaspăt nu congelat. Am citit, nu sunt expert. Cum să zicem Bucureștiul sau Clujul nu sunt înconjurate de oceane aș da un verdict direct că sushi nu prea are cum să fie bun în orașele astea, iar dacă papilele mele gustative zic că e bun, se poate ca ale tale să mă contrazică. Una peste alta, m-am luat după vreo doi bloggeri din ăștia să le urmez sfaturile în materie de restaurante. De regulă, restaurantele foarte scumpe și nefiind un gurmand cu diplomă, m-am putut declara dezamăgit. Ei, pe de altă parte, au mâncat gratis sau poate au și fost plătiți să facă asta, chiar dacă nu le-a plăcut mâncarea, ea a fost sublimă.

Problema apare când bloggerul e depășit de propriul lui succes și a pus în ultimii 2 ani vreo 20 de kile pe el, doar din publicitate. Da sunt invidios, că eu trebuie să-mi cumpăr mâncarea. Nu, nu sunt invidios, eu mănânc nesănătos și nu am o problemă cu asta.

Mai au bloggerii din România opinii proprii?

Sincer încep să cred că nu. Dacă trăiește din blogging, aproape că nu mai are opinie proprie. Trebuie să aibă opinia clientului, a majorității cititorilor și mai ales a celui care-l plătește să facă reclamă unui produs sau în cazul de mai sus, al unei ciorbe.

Dacă muncește și altceva, bloggerul își permite mai mult să scrie sau să aibă propriile idei. Când trăiești din blogging, aproape că nu-ți mai permiți nimic. Nu-ți permiți nici măcar să te cerți cu un nenorocit de troll și ușor dispari, pentru că e o tendință la ăștia mici și tineri să fie trolli.

Facebookul e inamicul lor cel mai mare.

Bloggerul din România a pierdut masiv în ultimii ani din cauza Facebookului. Unii deștepți au profitat de Facebook, dar marea lor majoritate au pierdut. Mamuții din blogging vor spune că bloggul e sfânt că Facebookul e efemer și că adevărata poveste e acolo, pe web, pe blog. Ceilalți au văzut în Facebook o metodă de integrare și promovare. Dar e greu când ești mamut și te lupți cu puștani care fac vlogging. Nimeni nu mai citește, toată lumea vrea video și poze.

Vrem o țară ca afară

Toți la unison îți vor spune că vor o țară ca afară. Cine nu vrea? Ei bine, vor până la un punct, până la punctul când vine cineva din afară să le spună cum e afară: tu nu puteai să stai afară? Mi-a zis unul zilele trecute asta.

Mai mult de atât, acești bloggeri pe care eu i-aș numi fripturiști fără opinii, nici măcar nu prea mai vor să se implice în ceea ce trebuia să fie bloggerul: un model, un activist (era să zic de partid), un impuls ce schimbă subtil mentalități. El nu mai vorbește de moralitate, de corectitudine, de politică, vorbește doar despre ce se vinde.  Nu vrea să supere pe cineva, cineva care l-ar putea controla la conturi sau i-ar tăia o reclamă la o companie de telefonie scumpă. Și ce dacă serviciul de telefonie e prost și nu oferă valoare la bani? Nu mai poate să zică nimic, pentru că e plătit să zică că e bun. Așa și cu politica, nu ne implicăm, e riscant în meseria noastră să zici ceva despre un politician.

Dacă spune bloggeru’ e adevărat

O agenție de presă serioasă e mic copil. Unii chiar se laudă că au mai mulți cititori decât agențiile de presă. Au un cuvânt greu de spus: melodia aia e proastă, aia e urâtă, ăla e fetiță, filmul ăla e prost. Totul cu lux de amânunte să-i încapă cât mai multe reclame printre rânduri. Bă’ e atât de prost filmul, că nici la afiș nu trebuie să te uiți. M-am speriat! Am intrat la cinema cu mâna la ochi să nu văd afișul, dar totuși m-am dus să mă conving. M-am relaxat, ba chiar mi-a plăcut filmul, îi dau un 7, ceea ce e bine în scara proprie de ratting și pentru a nu știu câta oară m-am lămurit cu părerea bloggerilor celebri din România. Să ne lămurim, nu sunt nici critic de film, membru al Academiei de Film spre deosebire de bloggerii care parcă ești tentat să crezi că sunt.

Da știu! Ironia e că sunt sau să fiu mai corect, tind să fiu blogger. Partea bună e că nu mi-am găsit un model și am adoptat oarecum un stil propriu.

PS: dacă vreți reclamă la restaurantul dvs, trebuie să fie neapărat tradițional românesc, nu mă pricep la sushi. 😂

 

 

Lasă un comentariu