Alandala
Adică fără un loc anume

de -
0 261
Biserica din fața peșterii

Citesc mult despre oameni dezamăgiți de turismul în România și sunt convins că au motive mai ales când compară cu all-inclusive pe o insulă exotică din Spania sau pe undeva pe la greci.

Când mi-am propus să vin în România, mă gândeam foarte mult la posibilitatea de a-mi vizita propria țară, asta deși de fiecare dată o făceam când veneam numai în concediu.

Mulți români din Irlanda de exemplu și probabil se aplică și în cazul celor din Spania, Italia etc, vin în România să-și viziteze părinții și timpul nu le permite să meargă să facă și turism de vizitare, nu mă refer la cel de odihnă și ghiftuială. Mulți pleacă înapoi dezamăgiți de România, pentru că au stat la rând să-și schimbe pașaportul, pentru că au avut de făcut niște acte și s-au lovit de funcționari acri și că au cheltuit mult la restaurantele din localitatea de baștină, unde nu s-au sfiit să facă selfiuri că o duc bine spre ciuda celor care nu-și permit să vină în România. Viața e bună atâta timp cât ai bani să te spargi în figuri.

Altă poveste, pentru altă dată.

Până acum două săptămâni, nu am ieșit prea mult, mașina veche nu avea aer condiționat și drumurile lungi au ieșit din calcul, așa că mă limitasem la ieșiri până la țară sau prin București.

Dar după ce ne-a venit mașina nouă, achiziționată în leasing, am pornit la drumeții. După cum mulți au observat în urmă cu o săptămână am fost la Hunedoara, pe la Castelul Corvinilor și nu am să vă mint că am mers și la mănăstirea Prislop, din nou.

Am o familie total opusă mie, adică oameni credincioși, iar soacra mea care a suferit un atac cerebral la Paște și-a dorit să meargă să pună niște acatiste la Arsenie Boca. Deși nu sunt de acord cu aceste lucruri din raționamente pur pragmatice, nu mă opun, din contra și chiar mi-a făcut plăcere să mergem la această drumeție. Unde mai pui că la întoarcere am văzut mulțumirea sufletească pe chipul soacrei mele. Și ce e mai mulțumitor decât să fie mulțumită soacra? Mă înțeleg foarte bine cu ea și printre supărările ei cauzate de boală sau chiar de persoane care ar trebui să nu o supere, sper că eu sunt cel care o mai face să zâmbească, asta deși nu citește aberațiile mele de pe blog sau de pe Facebook. Pot face glume și fără să le scriu.

Dacă Arsenie Boca face minuni, nu vă pot spune, ce vă pot spune, la fel cum v-am spus și acum doi ani este că drumul merită să fie făcut și de un ateu. Zona e frumoasă, ai ce vedea și nu poți rata să intri la Castelul Corvinilor. Unde mai pui că am ajuns chiar de Zilele Hunedoarei și am dat și peste o sărbătoare stradală, care oricât de ciudată ar fi cu mirosul de mici și grătare, îți lasă o umbră de dezgust doar dacă ești fițos și ai mațe fine.

În fine, povestea este mai mult despre weekendul trecut, al doilea weekend de drumeție.

Vineri, fără să ne gândim prea mult, am decis să mergem să vizităm Castelul Peleș. 

Nu ne facem deobicei planuri cu mult timp înainte pentru weekenduri, dar voiam să vizitez Peleșul și din una în alta am zis să ne uităm și la o cazare pe Booking.com. Folosesc aplicația de mult timp și cred că e încă cea mai bună pentru rezervări, mai ales că are un sistem bun de review-uri. Am găsit cazare la o pensiune pentru o noapte în Sinaia la 180 de RON adică aproximativ 40 de euro, o cameră frumoasă cu vedere la munte cu un pat dublu și o canapea extensibilă pe care a dormit fetița noastră de 5 ani. Nu fițe, doar un loc unde să dormi. Dacă vrei fițe și condiții poți sta în centru și să plătești substanțial mai mult pe o cameră. Dar am venit să nu stăm în cameră pentru altceva decât pentru un duș și un pui de somn.

Deci am făcut booking vineri seara pentru sâmbătă noaptea.

Sâmbătă,

Sâmbătă ne-am trezit destul de târziu după ce am făcut un grătar la țară vineri seara, dar Sinaia e numai la 2 ore de București așa că nu ne-am grăbit prea tare, lucru care aveam oarecum să-l regretăm. Am ajuns cam târziu la Peleș, târziu pentru că nu am avut timp pentru a vizita etajul unu al castelului. Adică dacă ajungi pe la 3:30 – 4 poți să-ți iei adio de la etajul I chiar dacă ultimul grup intră în castel pe la 4:30.

Castelul e de vis fiind relativ nou față de Bran și față de Castelul Corvinilor. Totul în castel e original de la mobilier și până la colecția impresionantă de arme a regelui Ferdinand.

Castelul Peleș – Copyright Chris Danca

Cuvintele și fotografiile sunt poate de prisos în a descrie această frumusețe de castel și locația în care se află, dar vă recomand să mergeți să-l vedeți pentru că și eu voi merge din nou să vizitez și etajul unu. Prețul unui bilet era de 30 de lei de persoană pentru parter și dacă nu mă înșel încă 30 pentru etajul I.

Ce nu mi-a plăcut? Turul castelului se face numai cu ghid, ghid separat și intrări separate pentru români și pentru străini, iar ghidul de regulă e unul foarte grăbit pentru că vin alte grupuri de turiști. Ghizii stau cu ochii pe tine și să nu cumva să faci poze nici măcar cu telefonul dacă nu ai achitat taxa de poză, taxă pe care nu am plătit-o pentru că nu am observat avertismentul și mă gândeam că se referă la DSL-uri, nu și la telefoane. Nu ai cu cine să te cerți dar te-am avertizat: taxa e de 35 de roni să faci poze. Data viitoare o să o plătesc și merg mai pregătit. E inutil să vă spun că nu aveți voie să atingeți mai nimic, ideal ar fi să zburați prin castel să nu cumva să stricați ceva. De înțeles când în România aproape toți proștii vor să-și lase numele pe câte un gard și sigur nu ar fi ratat să scrie prin castel Barosanu + Grofița = Lăv.

Am vizitat repede castelul și am ieșit afară unde am mai făcut niște poze la exterior și am băut o bere la restaurantul Castelului. Totul e comercial și chiar sub privirea jandarmilor ți se vor vinde mure și zmeură de niște țigănași întreprinzători, dar spre deosebire de alte locuri încă e ok, nu sunt atât de ostentativi.

După această vizită ne-am deplasat la pensiune, unde am fost întâmpinați de proprietară. O persoană foarte vorbăreață și care a făcut un obicei în a întâmpina turiștii cu ceai din plante de munte și fursecuri. Un obicei care i-a adus o oarecare faimă pe Booking.com și nu duce lipsă de turiști, în special străini, care preferă ceva mai simplu decât hotelul de 5 stele din centru. Femeia e o enciclopedie și vorbește câteva limbi pentru a se înțelege cu turiștii, dar din păcate nu se înțelege cu rudele de pe stradă în românește, aparent rude invidioase că businessul merge. Eh, vechile povești ale românilor, unde rudele de regulă cele mai apropiate vor să-ți pună bețe-n roate.

Cum spuneam gazda foarte primitoare, ne-am luat camera în primire, cameră de care am fost foarte încântați și am ieșit la o plimbare de seară în Sinaia. Orașul e superb de luat la pas și poți să simți că ești într-o stațiune din Italia, cu străzi înguste, unele formate numai din scări printre case clădite pe stâncă.

De la pensiune am făcut cam 15 minute pe jos până în centru, iar plimbarea de la Castelul Peleș și aerul de munte ne-a făcut foame, așa că ne-am oprit la un restaurant cu specific românesc unde o interpretă de muzică populară cânta ceva de jale. Nu am fost prea impresionat de prestația ei și nici a grupului care a urmat, care a cântat niște melodii ce semănau cu muzica de la pocăiți sau ca să nu fiu prea critic cu muzica formației Azur, dar mâncarea a fost bună. M-am înfruptat cu o ciorbă de văcuță 12 RON și o tochitură moldovenească 22 de lei din care am reușit să mănânc doar jumătate. Calculați voi caloriile că eu nu am timp.

Am mai dat o tură prin oraș, am fost în parc și într-un târziu ne-am dus la pensiune. Era deja ora 11pm.

Duminică

Duminică avea să fie cireașa de pe tort, o zi mai lungă decât visam. M-am trezit cu o priveliște superbă, am făcut știrile Informatia și am luat-o din loc.

Vedere de la Pensiune

Voiam să ajungem la Babele și aveam două variante. Prima variantă e cea a leneșului: mergi la Bușteni, îți pui fundul în telecabină și urci exact până lângă doamnele de piatră.

A doua varianta era să mergi pe Transbabele, o șosea de care nu știam, până la Cabana Piatra Arsă. De acolo o iei la picior cam vreo 3 kilometri sau ca să fiu mai exact o oră de mers pe jos.

Am ales a doua variantă, voiam puțină mișcare după tochitura mâncată cu o seară înainte.

Drumul pe Transbabele e frumos, poate cam strâmt pe alocuri și unul cu avertizări, ceva de genul pe riscul tău, drumul nefiind dat încă în folosință la modul oficial. Mai auzisem asta și la Transalpina și aici ca și acolo drumul neavând parapeți pe toată lungimea lui, autoritățile pasează responsabilitatea în spatele tău, pe barba ta. Din Sinaia până la Piatra Arsă cu mașina faci cam 40 de minute, asta nu fără emoții, mai ales când sunt destui șoferi tâmpiți în România.

Vedere de pe Transbucegi

În fine, am ajuns la Piatra Arsă și parcă eram la poalele unui munte unde se face pelerinaj. Zeci dacă nu chiar sute de mașini parcate de o parte și de alta a drumului. Eram oarecum dezamăgit, mă așteptam să fiu doar eu și natura. Dar măcar era un semn că eram unde trebuie. Am reușit să găsim un loc de parcare și am luat-o la picior către Babele. Dacă fetița mea de 5 ani a făcut drumul, vă dați seama că nu e atât de dificil.

După o oră am ajuns sus, multă lume, mai multă decât vedeam eu că merge spre Babele de la Piatra Arsă și era normal, erau mulți care au urcat cu telecabina din Bușteni.

Babele

Babele erau încercuite cu un gard inestetic care aparent proteja monumentul. Cum am mai spus mai sus, dacă nu făceau așa, sigur era un prost care să scrie ceva pe ele cu Lăv, dar să nu credeți că românul ar fi neapărat vandalul.

La câteva sute de metri se află Sfinxul. Și acolo ca mai peste tot, pancarte că nu ai voie să te cațeri pe monument. Exact când am ajuns, un tip în vârstă, cred că la vreo 50 de ani, probabil yoghin dintr-o organizație gen Misa se cățăra de zor pe Sfinx ca să-mi strice mie peisajul. Spre surprinderea mea îl aud că vorbește în engleză cu concubina sa care stătea într-un cerc de pietre jos probabil invocând spiritele Sfinxului. Nu am prins conversația prea bine, cert că deja eram nervos ca dealtfel mai toți pe acolo că tipul ignoră pe toată lumea și deja se tolănea pe capul Sfinxului. Unii pe lângă mine vociferau: ce, așa facem noi când mergem la ei? Ne urcăm pe Statuia Libertății? Unul mai glumeț îi strigă: Jump. Mi-a trecut o secundă prin cap că defapt poatea asta voia să facă, dar nu am avut noroc.

Ofticat la maxim că nu pot să fac o poză cu Sfinxul fără să-l am pe turistul vorbitor de engleză pălărie, i-am strigat în engleză că nu are voie și că ar trebui să coboare. Am fost surprins că omul a zis rapid OK și a început imediat să coboare. Victorie, toată lumea a apreciat prestația mea și au răsuflat ușurați că pot să facă poze fără să fie bruiați. Bine, bruiați oricum erau de alții care oricum se cățărau, dar nu atât de sus ca turistul din poveste, pe care-l puteți observa în poza de mai jos cu o bluză deschisă la culoare coborând pe partea dreaptă.

Sfinxul

Am zăbovit puțin acolo, ne-am tras sufletul, am admirat peisajele superbe, ne-am tras ca tot omul câteva poze și selfiuri pentru Facebook, am dat un check in și trebuia să vedem cum procedăm mai departe. Oricum făceam, trebuia să ajungem la Piatra Arsă la mașină, adică încă o oră de mers pe jos înapoi. Dar, cea mică a văzut telecabina și nu ne-a lăsat în pace până nu i-am zis că mergem să vedem cum funcționează.

Nu știam că de acolo mai este un tronson de telecabină care coboară în partea cealaltă spre localitatea Peștera. Peștera ar trebui să fie un nume sugestiv, dar nu știam că chiar are legătură cu o peșteră și nu cu marele Hotel Peștera de jos din vale. În fine, am mers la stația de telecabină unde era o coadă mare care m-a cam speriat, având în vedere că o telecabină vine la 10-15 minute, mă gândeam că e ceva de așteptat. Am îndrăznit să merg în față să văd care e treaba și am aflat că defapt coada era pentru telecabina care mergea către Bușteni, iar în direcția cealaltă nu era nimeni. Ne-am dus repede spunându-ne că facem o coborâre cu telecabina până la Peștera și trebuie să urcăm repede înapoi până la ultima cursă care era la 17:15. Era deja trecut de ora 16:00 și perspectiva că ar trebui să fac un drum pe jos de la Peștera până la Piatra Arsă vreo două ore pe un drum nu tocmai accesibil nu mă încânta deloc.

În fine am coborât într-o telecabină care îți dă destul de mari emoții fiind destul de veche, dar am studiat puțin sistemul și mi s-a părut destul de safe. Nu prea sunt prietenoase cu copiii telecabinele astea fiind destul de înalte, așa că a trebuit să țin fetița în brațe pentru a se bucura de priveliște și geamurile sunt cam mătuite din cauză că sunt cred dintr-un plexiglass ușor de zgâriat și erodat de intemperii.

Coborârea a durat cam 7 minute și a fost destul de interesantă și pot spune chiar plăcută.  Jos norocul avea să ne surâdă din nou. După ce am ieșit cercetam zona să văd ce este pe acolo. Un tip mă întrebă dacă vrem să ne ducă undeva cu mașina că are de așteptat câteva ore un grup de turiști. Parcă m-a citit că aș merge la Piatra Arsă cu mașina și nu pe jos. Gând la gând cu bucurie ne-am înțeles să ne ducă cu 40 de lei, un chilipir dacă te gândești că coborârea de 7 minute a costat 50 de lei pentru doi adulți și un copil și dacă aș mai fi urcat ar fi trebuit să mai dau 50 de lei și apoi să merg pe jos o oră. Nu era prima dată când am optat pentru astfel de curse, mi-am amintit de o excursie în Tunisia de care vă povestesc altă dată.

Dar stai că asta nu e totul, norocul avea să-mi surâdă din nou. O fi de vină Arsenie Boca la care am fost săptămâna trecută sau energia pozitivă din Bucegi unde cică Zamolxe ar face minuni.

Am văzut un indicator către Peștera Ialomiței. Îmi spun cu voce tare că Peștera chiar are legătură cu o peșteră și că aș vrea să o văd. Cum nu ați văzut Peștera?! mă întreabă mirat Silviu, șoferul adus de zeița Fortuna sau de goana după bani a micului afacerist în ale turismului. Nu, nici nu știam că este o peșteră pe aici. Clar nu citisem ghidurile turistice și eu știam doar de Babele și Sfinxul. Avem timp, îmi spune el, vă duc la peșteră și vă aștept, durează cam o oră să vizitați peștera. Atât de mult, îmi spun, trebuie să fie mare.

Și peștera chiar a fost mare, impresionantă chiar și un loc foarte frumos de vizitat.

O biserică clădită chiar la intrarea în peșteră ascunde faptul că ar fi o peșteră acolo, dar după biserică e o casă de bilete 10 lei de persoană. Recomandat să vă puneți căștile de protecție pentru că de câteva ori am dat cu capul de pereții peșterii, iar cei mai curajoși care au spus că nu au nevoie vă garantez că s-au lovit sau udat. În peșteră cam 5-10 grade, clar mai răcoare decât afară unde erau cam 25 de grade, deci ar fi bine să aveți haine puțin mai groase doar pentru această vizită.

This slideshow requires JavaScript.

Cuvintele sunt de prisos și vă recomand să vizitați peștera. E simplu dacă ești leneș: Bușteni – Telecabină – Babele – Telecabina – Peștera sau poți conduce până acolo pe un traseu destul de frumos, e drept pe alocuri cu porțiuni în lucru cum aveam să descoper pe drumul de întoarcere.
Șoferul nostru ne-a așteptat și am plecat spre Piatra Arsă. Un drum total nou pentru mine pe Valea Ialomiței pe lângă lacul Bolboci (alt loc frumos) și până la Cabana Dichiu. De acolo știam drumul că până la cabana Dichiu urcasem și noi dinspre Sinaia. Tot drumul de la Peștera până la Piatra Arsă a durat cam 40 de minute, dar șoferul ne-a cam dat emoții cu stilul lui de condus.

Mașinile de la baza muntelui se împuținaseră deja, ne-am urcat în mașină cred că deja era ora 7pm. Am decis să mai mergem în Sinaia unde să mai stăm câteva ore să mai mâncăm și să scăpăm de aglomerația pe care Waze-ul o anunțase pe Valea Prahovei la întoarcerea spre București.
După încă câteva ore petrecute cu plimbarea și o masă la Irish House, unde am încercat sarmalele am plecat spre București. Pe scurt Irish House aparține unui irlandez care s-a mutat în România, e căsătorit cu o româncă și deține Restaurantul și Hotelul Irish House din Sinaia, o autoservire Mihaela tot în Sinaia și o pizzerie în Bușteni, asta și încă vreo două case prin Sinaia una chiar în centrul orașului. Un alt irlandez îndrăgostit de România sau poate de banii de aici.

Sarmale la Irish House

Am ajuns în București la ora 24 fix.

Deci excursia noastră a început sămbătă la prânz și s-a sfrârșit la miezul nopții duminică seara. Aproximativ 36 de ore în care am făcut atât de multe. Paguba în buzunar unde se include cazarea, mâncarea și benzina pe lângă alte mofturi: aproximativ 1000 de RON (222 euro) pentru doi adulți și un copil de 5 ani.

Dacă ți-a plăcut articolul, crezi că te ajută să-ți planifici și tu următoarea excursie, te invit să vizitezi locurile sus menționate, lasă un comentariu și de ce nu, dă un Share pe Facebook la articolul ăsta.

 

 

 

de -
0 427

N-am timp

În Irlanda cu tot traficul aveam timp, pot spune că aveam atâta timp că aproape mă plictiseam. Mint, nu m-am plictisit niciodată, dar aveam timp berechet. Pierdeam zilnic cel puțin 2 ore în trafic în Irlanda și cu toate astea ajungeam acasă și aveam timp.  Iar motivul era simplu: aveam prea puțin timp ca să ies într-un loc de distracție sau vremea oricum nu era cum trebuie și atunci timpul îmi rămânea pentru activități de canapea sau mă rog, activități în casă.

În România simt că nu am timp de: canapea, tv, seriale care le urmăream, știri și bineînțeles nu mai am timp Facebook. Nu prea mai am timp nici de blog și asta este cred că singurul lucru care mă deranjează puțin.
Muncesc de la 10 la 6, iar programul vine cu avantaje și dezavantaje. Avantajul e că te trezești oarecum târziu, dezavantajul e că te culci la fel de târziu. De altfel am observat că România e o țară care se culcă târziu și se trezește târziu. La ora 22 sau chiar 23 parcurile sunt încă pline de oameni care se plimbă, nu mai vorbesc de terase că doar e vară. Probabil iarna va fi o altă poveste, dar am să vă povestesc atunci.

Nu mai am timp.

Termin munca și imediat cum am terminat am ieșit: în parc, la țară, la molostire cum îi spun eu printr-o analogie cu locurile de pelerinaj, pentru că la mall-uri e ca la un loc de pelerinaj și cu tot chiciul de acolo, îmi place să merg acolo. Aruncați cu pietre păcătoșilor 😂 dacă voi aveți timp de aruncat cu pietre.

Nu merg neapărat pentru cumpărături, deși am ce cumpăra slavă Domnului, dar merg pentru divertismentul de acolo, iar Park Lake care e aproape de blocul meu, e un loc super când ai unde mânca ceva clar nesănătos precum o salată la Salad Box sau ceva sănătos de la KFC precum un crispy strips cu mujdei de usturoi și apoi ieși la o activitate nesănătoasă precum o plimbare în parcul IOR. Cinematografele sunt decente cu scaune confortabile pentru care în Irlanda plătești extra și deja am egalat numărul de filme care le-am văzut la un cinematograf în Irlanda într-un an, în numai o lună în România. Am deja un stil de viață tare nesănătos, pentru că nu am timp.

O fi invers cu sănătatea când vorbesc de mâncărurile sănătoase, dar înțelegeți că între Salad Box și KFC mai sunt și alte alegeri la fel de sănătoase precum specialități tradiționale românești, chinezești, libaneze și bineînțeles shaormele care nici nu știu exact de pe unde sunt tradiționale.
Intru în casă în fiecare zi după ora 23, iar dacă sunt norocos am capul în pernă pe la ora 1, dar niciodată de când sunt acasă nu m-am culcat mai devreme de ora 1, iar media e undeva la ora 2.

Sunt în urmă cu știrile mai ales cele din România dar am auzit că a murit manelista Denisa. Era tânără, frumoasă, avea o voce bună, mulți o plâng dar câti de vârsta ei nu mor zilnic și nu mai plânge nimeni? Am auzit că a murit unul și au fost răniți 16 în urma unei furtuni într-un camping de rugăciune. Am auzit în treacăt la un tv aprins undeva sau poate la radio. Adică, vorba uneia de acolo: ne rugam și mulțumeam Domnului când a venit și ne-a lovit… furtuna. Morala? Vă las pe voi să o trageți, dar după mine se pare că ăia buni cam sunt pedepsiți de Dumnezeu cel mare și bun. Bun era și polițistul înjunghiat de un nebun, motiv ca să se discute de cât de prost este sistemul de poliție, că ar trebui să fie câte doi în patrulă. Păi nu asta înseamnă progres sau mai bine zis nu așa progresează România? E o regulă, ca o tragedie să fie un pas înainte pentru România! Vezi Colectiv, cu toate că lucrurile se uită cam repede pe aici pentru că românii nu au timp.

În mod paradoxal când eram în Irlanda știam aproape tot ce se întâmpla în România, acum abia dacă am timp să mai aflu ce e prin Irlanda pentru că mă strădui să fac în continuare știrile din Irlanda pentru Informatia IRL.  De altfel am observat că oamenii din România chiar nu prea urmăresc știrile iar dacă le urmăresc le urmăresc pe alea proaste de pe canalele gen Antena 3, Romania Tv și Realitatea Tv, ceea ce explică oarecum de ce populația votează cum votează. Votează așa pentru că nu au timp de analiză.

Localurile sau magazinele care au televizoare au setate aparatele pe aceste posturi tv, iar la țară sau chiar în pensiuni sau hoteluri canalele sus menționate apar primele în grila de programe, iar Digi24 canalul meu favorit de știri din România, lipsește cu desăvârșire.

Chiar dacă vi se pare că lumea o duce greu în România, vă spun că nu e chiar așa de sumbru. Dacă analizezi și vezi că 90% din populație are o casă proprietate personală la care nu plătește rate, fie ea chiar și o cocioabă pe o bucată de pământ, atunci îți dai seama că românii nu sunt nici pe departe săraci.

Dar, românii au o mare reluctanță la progres. De exemplu, dacă mergi la o bancă sunt cozi și te întrebi de ce. M-am întrebat de ce și am aflat. Românii nu vor să folosească cardul și conturile bancare. De ce? Sunt diferite motive, unele sfârșind chiar cu frica de Fisc. Coada la ceva e o tradiție: stai la coadă la bancă să plătești o rata la un împrumut cu bani cash, stai la coadă să plătești o factură care atenție în România ai mai multe metode de plată decât în Irlanda de exemplu. Toate facturile se pot plăti online, inclusiv impozitele, cu toate astea românii preferă coada, pentru că au bani cash. De unde au bani cash? Dacă e să o iei la cei care sunt legal, primesc banii într-un cont și imediat îi scot, bineînțeles direct de la banca la care au contul să nu plătească comisioane, asta în condițiile în care sunt conturi cum am eu Zero Tot, adică fără nici un fel de comision la orice tranzacție: cumpărături cu cardul, scos bani de la orice ATM, transferuri bancare etc.

Mai sunt și cei care au bani cash din alte părți, fie fentează Fiscul și se fentează pe ei prin munca la negru fără carte de muncă, fie primesc bani de afară de la copiii sau soții lor plecați la muncă în Irlanda de exemplu.

Românii nu au timp pentru că trebuie să stea la coadă să plătească factura la cablu, la curent sau alte utilități facturi care se pot plăti fie online pe pagina furnizorului, fie direct din aplicația de online banking, fie la zecile de bancomate, unele create pentru plata facturilor. Nu știu și nu sunt sigur dacă se opresc comisioane prin aceste bancomate și poate de aceea românul preferă coada. Mai e și chestia că bătrânii nu vor să învețe lucruri simple care lor li se par complicate și sper să nu fiu așa când voi fi mai bătrân, dar fie vorba între noi nici cei de vârsta mea din România nu par a fi dornici să învețe să câștige timp.

Dar, nu numai cozile îi fac pe români să piardă timpul sau să câștige timpul.

Adevăratele rețele sociale în România sunt băncuțele din fața blocului, poarta de la intrare în curte sau parcurile. Da, în România se iese foarte mult afară și mesajele instante se transmit din gură în gură. Unii numesc asta lipsă de viziune și progres mai ales când mulți preferă încă telefoanele cu taste în detrimentul celor cu ecran tactil, dar părerea mea este că în timp cu toții vom tânji la asta.

Viața aici chiar dacă muncești, e ca un concediu în care ieși la plajă, la piscină sau la baltă după caz, la restaurantul ăla prost care vinde bere și mici, la grătar sau la plimbare, la o întâlnire cu prietenii, cu rudele, cu părinții care sunt pe ducă doar că ieși puțin mai târziu, după muncă.

Nu am timp de altceva și nu mă plâng. Mi-ar trebui mai mult timp pentru activitățile cu care deja îmi ocup timpul, nu cu cele pentru care aveam timp în Irlanda.

Ca o notă de încheiere: .chiar nu am timp nici să-i conving pe unii că mie îmi este bine aici și să contrazic argumentele lor subțiri legate o viață mai bună legată de spitalele din Irlanda comparativ cu cele din România, de parcă în fiecare zi își duc viața în spital sau argumentele legate de funcționarii publici de parcă în fiecare zi în Irlanda ei au de a face cu funcționari publici și zilnic sunt rezolvați rapid și respectuos pentru că altceva nu au de făcut decât să meargă cel puțin odată pe săptămână să-și schimbe permisul, buletinul, pașaportul sau să plătească impozitele la stat. Nu am timp nici să le explic că e bine să fie cald decât rece, că soarele e mai plăcut decât ploaia, că lanul de porumb e mai frumos decât un gard după care este o pajiște verde cu vaci. Nu am timp nici să le explic că să trăiești pentru viitor e mai nașpa decât să trăiești pentru prezent sau simplu să trăiești. Nu am timp nici să explic cum e treaba cu egoismul când alegi ce e mai simplu. Nu am timp să explic că muncesc și că nu am venit cu bani din Irlanda pe care îi cheltuiesc acum și fac să pară că viața e frumoasă în România. Nu am timp să explic că poți vedea ce vrei să vezi, că poți ignora, că poate ți-ar fi mai bine să nu asculți, să nu vezi și să nu simți. Nu am timp să explic că poate ar fi mai simplu să nu-mi ceri să mă contrazic cu tine și ar fi mai simplu să nu-mi citești aberațiile.

Deci nu am timp, iar articolul ăsta l-am scris pe bucăți în timpul pauzelor scurte de la muncă sau de la distracție.

de -
0 370

Îmi place cum actrița care stă jos e o problemă, dar individul pompat cu steroizi și cu un tricou pe care scrie Homofob, nu e o problemă.

Să ne înțelegem fiecare are dreptul la opinie și poate actrița a greșit că s-a băgat în gura lupilor, dar dacă e normal ca un om care instigă public la homofobie și ură nu e o problemă, ba mai mult dă ordine jandarmilor că e amenințat de o femeie firavă care stă jos, atunci societatea noastră chiar are o problemă sau mai multe.

Îmi închipui că individul e și un bun creștin care merge la biserică și pupă moaștele. Nici măcar nu e o ironie, sigur e un bun creștin care respectă valorile creștinismului legate bunătatea față de apropele lui și sunt convins că familia lui tradițională e un exemplu: sex normal, mâncat sănătos, educație de elită la școli înalte de 10 etaje, mers la sală și alte activități specifice familiei tradiționale sau creștine ca să nu sune prea exagerat și ca un meniu gastronomic. Noi vrem totul tradițional deși iubim importurile. Până și homofobia e ceva de import, dar putem jura că e tradițional moștenire de la un regim comunism sau chiar fascist, că măcar ambele aveau ceva în comun: nu le plăceau homosexualii și evreii.
Pentru cei care nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg ce e homofobia vă recomand să căutați Google. Cel mai mult îmi place pasajul în care se spune că “homofobia nu este o fobie în sens tradițional, clinic, pentru că nu se referă la o reacție patologică, incontrolabilă față de homosexuali, ci la o atitudine cognitivă și emoțională negativă determinată de educație. Psihologii consideră că atitudinea negativă față de persoanele de orientare homosexuală nu este, de fapt, fondată pe experiența proprie, contact direct cu o persoană având această orientare sexuală, ci pe stereotipuri și prejudecăți.”

de -
0 753

Înainte să citiți partea a doua, vă invit să citiți prima parte dacă nu ați citit-o: Prima parte

 

Am scăpat prin abandon de prima peșteră și mi se promisese că a doua va fi mai ușoară. Așa că încrezător dar deja destul de scuturat de prima experienți, am pornit către cea de-a doua peșteră: Polltullyard

Ne-am urcat în mașină și după ce am deschis și închis două porți am ieșit de pe proprietatea fermierului la drumul principal. După nici 10 minute, intram pe altă proprietate. Speologii au o înțelegere cu fermierii și sunt lăsați să treacă fără întrebări, iar ei știu că doar cei care fac caving trec pe acolo fără să pună prea multe întrebări. După două porți și o fermă oarecum modernă am ajuns la punctul unde trebuia să lăsăm mașina.

Fermierul era acolo, împreună cu doi câini ciobănești care ne-au mirosit că suntem nebuni și ca atare s-au jucat puțin cu noi. Fermierul ne-a urat Good Luck și ne-a lăsat să ne echipăm.

Din nou în costumul roșu, cizme și cască am pornit la drum. De această dată aveam ceva mai mult de mers. Cred că am urcat cam 20 de minute și am sărit două porți care erau încuiate.

Am uitat să vă spun că de data asta aveam și genți cu noi, genți cu echipament de alpinism, echipament care în afară de frânghie cu toată rușinea nici nu știu cum se numesc.

Într-un final am găsit intrarea, care era destul de bine ascunsă din nou într-o văgăună și tufișuri puse parcă intenționat să o ascundă. Intrarea era suficient cât să intri cu picioarele înainte și pe spate. Fiind defapt o coborâre de 45 de grade, ar fi fost imposibil să intri altfel. Dar înainte de intrare a trebuit să ne punem echipamentul pe noi, centuri, cârlige, toate trebuiau să fie deja pe tine și să te asiguri că sunt toate strânse bine.

Habar nu aveam de ce-mi trebuie, mă gândeam că vom coborâ cumva la 45 de grade și pentru siguranță ne legăm. Ghinion, nu avea să fie așa.

Clara, a dat telefonul de siguranță cu estimarea că vom ieși în două ore. Asta după cum vă spuneam și în prima parte, înseamnă că dacă contactul nostru nu primea nimic de la noi în 3 ore, se organiza o echipă de salvare care pornea către peșteră.

Adrian a intrat primul. Cu picioarele înainte și pe spate am intrat după el. Practic nu vedeai unde cobori, era mai mult o coborâre oarbă, coborâre în care m-am și lovit la genunchiul drept, dar nu chiar atât de rău, doar o vânătaie care mă va ține câteva zile probabil.

După vreo 5 metri, am ajuns într-o cameră unde am putut să mă întorc și am putut continua pe mâini și pe genunchi. Eram încântat, nu era atât de strâmt ca la prima peșteră. Dar din când în când dădeam de bălți în care trebuia să intrăm inevitabil, motiv pentru care începusem să iau apă. După vreo 10 de metri de mers în patru labe, am dat de un prag care cobora cam un metru și care dădea într-o baltă care era cât pe ce să treacă de cizme.

Adrian, mi-a spus să mă opresc la 5 metri în față e hăul. A scos frânghia și a început să o fixeze. Dacă nu mă lasă memoria cred că a legat-o în patru puncte de siguranță. Primul de o stâncă, iar celelalte trei pe pivoți deja fixați în stâncă de exploratorii dinaintea noastră. Adrian mi-a spus să am încredere în el și am avut.

A început să-mi explice cum funcționează toate chestiile care le aveam pe mine, cum să trec funia prin dispozitivul de coborâre, cum să fac un half lock și un full lock. Cum să țin pârghia respectivă în full lock până mut cataramele de siguranță de pe partea sigură. Când mă jucam cu dispozitivul respectiv am și dat un cot de peretele peșterii, iar mâna stângă mi-a amorțit instantaneu. Deja cred că eram albastru la față, dar întunericul nu m-a trădat. Aveam să uit de durere până la drumul spre casă.

Am intrat în horă trebuia să dansez.

Au hotărât că Clara va coborî prima în hău. Ca să vă faceți o idee, se coboară ca o găleată într-o fântână. Cu un balans destul de mare, poți să ajungi când la un perete când la cel opus în lateral, dar nu și în spate.

A durat câteva minute până când fata a ajuns jos, după care a strigat că linia este liberă.

Am urmat eu, cu ajutorul lui Adrian mi-am fixat dispozitivul de coborâre și eram pe buza prăpastiei. Trebuia să-mi dau drumul de pe buză cu dispozitivul în full lock. Deja atârnam deasupra hăului iar în jos nu se vedea absolut nimic. Am testat dispozitivul trecând din full lock în half lock și apoi pe liber. Am apăsat mânerul ușor și am văzut că funcționa. L-am pus din nou în half lock și mi-am desprins siguranțele de pe porțiunea dintre ultimul punct de siguranță și penultimul. Eram pe cont propriu și soarta mea depindea de o coardă.

Am scos half lock-ul care era un fel de nod peste dispozitivul de coborâre. Mâna stângă apasă pe pârghie, iar dreapta ține capătul funiei de sub tine. Ridicarea mâinii drepte în sus înfrânează coborârea, deci ca să cobori trebuie să apeși cu stânga pe pârgia dispozivului, iar mâna dreaptă să țină liber frânghia în jos. Ai două metode de frânare, dai drumul pârghiei și ridici mâna dreaptă în sus. Orice ai face nu da drumul frânghiei din mâna dreaptă mi-a spus Adrian și totul are sens. În caz că se blochează dispozitivul de coborâre, nu cazi, ridici mâna dreaptă și se înfrânează.

Am început coborârea și dacă la început eram ca pe o coardă elastică din cauza frânelor bruște pe care le puneam fie din mâna stângă fie din cea dreaptă, imediat am prins șmecheria și am început să cobor destul de repede prin apăsarea progresivă a pârghiei. Cred că în mai puțin de cinci minute am fost jos, dar cei 30 de metri mi s-au părut mult mai mult. Jos m-am eliberat de pe frânghie și i-am strigat lui Adrian că e liberă.

A coborât și el destul de repede. Jos era o cameră destul de înaltă, în stânga este o cascadă, iar în dreapta peștera continuă, cu un pasaj foarte strâmt în care nu am mai mers. Adrian mi-a spus că pasajul este foarte îngust și sigurul mod de a trece de el este pe o parte, nu pe burtă, nu pe spate ci pe o parte. Deja instalarea și coborârea a trei persoane ne luase destul de mult timp și trebuia să și urcăm, iar timpul era în defavoarea noastră.

 

 

 

Greul avea să vină după poza asta când deja eram rupt. Coborâsem în gol 30 și ceva de metri, iar ce a urmat m-a lăsat cu o cumplită febră musculară la tot corpul.

O urcare care am crezut că nu o voi duce la bun sfârșit. Urcam câte un metru doi și trebuia să mă opresc. Genoflexiuni pe frânghie, cam așa s-ar descrie o urcare unde nu ai puncte de sprijin pe perete. Cu mâna dreaptă, ridici un dispoziv în sus pe frânghie. Cu el și piciorul tău drept sau după cum aveam să descopăr că îmi este mai ușor, ambele picioare. După ce urcai dispozitivul trebuia să împingi cu picioarele greutatea corpului în sus. Un dispozitiv fixat pe piept urca și el pe frânghie și se bloca. Fiecare mișcare cred că te ducea cam 30 de centimetri în sus, după care trebuia să repeți procedura, mâna dreaptă în sus, împingi cu picioarele.

La jumătatea drumului, adică după vreo 15 minute de urcare simțeam că nu mai pot. Mi-am lucrat toți mușchii mai ceva ca la un program intensiv la o sală de fitnes, defapt sunt sigur că nu este program care să te lucreze așa.

Atârnam ca un gândac atârnat de o pânză de păianjen. Încercam să-mi relaxez puțin mâinile și picioarele și să continui urcarea care devenea din ce în ce mai grea.

Încercam să găsesc o tehnică care să-mi ușureze urcarea, dar nu era nici una și aparent după, mi-am dat seama că nu eram tocmai bine fixat în chingi, corpul meu având tot timpul tendința de a se duce pe spate.

Cu greu am ajuns sus, dar și acolo era o operațiune grea. Trebuia să te desprinzi de funia principală și nu era așa ușor când corpul tău ținea dispozivele blocate din cauza greutății.

Cu chiu cu vai, am reușit să mă agăț de buza prăpastiei și cu ajutorul Clarei, m-am desprins. Partea asta nu îmi fusese explicată prea bine dinainte. Dar deja nu mai conta, eram în siguranță.

Timpul zburase și în timp ce i-am dat clear lui Adrian să urce, Clara a ieșit afară să dea telefonul de control. Eram la limită și dacă nu suna se declanșa operațiunea de salvare.

Adrian a urcat cel mai repede, experiența spunându-si cuvântul. Când aproape era sus, m-a strigat și mi-a arătat care ar fi trebuit să fie poziția corpului pe liber.

Eu pe liber eram mult prea pe spate din cauză că nu am avut strânse bine chingile. Asta nu înseamnă că nu eram în siguranță, ci doar înseamnă că m-am chinuit mai mult la urcare.

Am strâns funia și am ieșit destul de repede din peșteră. Nu aveți idee cât de mult m-am bucurat să văd lumina zilei, dar odată cu asta începeam să procesez ce am făcut.

Chiar sunt mândru de mine, dar dacă mă întrebi dacă aș mai face-o odată aș răspunde că nu prea curând nici dacă aș avea din nou ocazia.

Deși nu am putut și nu am vrut să-mi risc telefonul să fac poze și să filmez, am găsit totuși pe Youtube o echipă de speologi care au filmat o coborâre în Polltullyard în urmă cu aproximativ 4 ani, o coborâre identică cu cea care am făcut-o eu.

Cam asta a fost ultima mea aventură din Irlanda.

Urmează o nouă piatră de încercare, mutarea în România.

 

de -
0 529
fcveb

Înainte să spuneți că ați fost și voi, vă spun că dacă nu cumva faceți parte dintr-un club de speologie sau cum îi spun irlandezii de caving, nu prea ați avut cum să mergeți și voi. 

Peșterile astea două, de altfel ca multe altele, nu sunt puncte turistice și nici nu sunt pe nici o hartă. Nu glumesc, nu le găsești pe nici o hartă. Ba mai mult, nu avem voie să divulgăm locația exactă pe GPS, tocmai pentru a nu ajunge oricine acolo. Singurul loc unde există scris cum să ajungi la ele, este o formă descriptivă ceva de genul ajungi la o piatră mare, faci stânga, mergi două sute de metri faci dreapta, în singura carte de speologie din Irlanda, una editată prin anii 70.

Ghidul și instructorul meu, Adrian, e băiatul verișoarei mele. Adrian a terminat DCU-ul și a găsit o pasiune în explorarea peșterilor prin intermediul unui club, club de unde m-a și dotat cu echipamentul necesar.

Săptămâna trecută ne întâlnisem în Ashbourne la o zi de naștere și din una în alta mi-a spus că merge duminica asta în câteva peșteri. Aveau să fie numai două, cel mai probabil din cauza mea, care am fost ca o piatră de moară.

În Enniskillen, Co Fermanagh, Irlanda de Nord ne-am întâlnit cu o colegă de-a lui Adrian.

Fata avea să-mi de-a lecții de alpinism și să mă facă de râs, urcând pe coardă mai repede ca mine. Țigările de aseară de la petrecere aveau și ele să-și spună cuvântul.

Don’t ever drink and smoke before caving, aveam să-mi spun eu după cea de-a doua peșteră. 

Din Enniskillen, am plecat spre Marble Arch Caves, un punct unde sunt niște peșteri turistice, destinate vizitatorilor, dar bineînțeles nu asta era destinația noastră. Am trecut de un grup de mașini și am intrat pe o proprietate privată parcă din secolul 16.

Prima pe lista noastră avea să fie peștera John Thomas. Nu știu de la ce vine numele, dar cel mai probabil vine de la numele fermierului care a descoperit peștera. Vedeți voi, peșterile astea care nu sunt pentru turiști sunt de regulă pe proprietățile unor fermieri. Ele au fost descoperite de aceștia în trecut, probabil când căutau câte o oaie rătăcită.

Deci, peștera John Thomas este pe proprietatea unui fermier, a trebuit să trecem de două porți până am ajuns la o casă nelocuită, folosită de regulă de speologi.

Eram foarte încântat, cu un zâmbet larg pe față și vă spun sincer că nu aveam nici cea mai mică idee ce avea să mă aștepte. Am mai fost în peșteri, fluierând și cu mâinile în buzunar.

 

Irladezu’zu, gata pentru distracție

 

 

 

 

 

Nu avea să fie nici pe departe o distracție.

Nu vă așteptați să vedeți poze din peșteri pentru că nu se putea intra cu telefoane, ar fi fost aproape imposibil să-l duci cu tine din cauza locului strâmt, iar dacă reușeai să-l strecori umezeala sigur l-ar fi stricat. La a doua peșteră Adrian a pus telefonul într-un borcan de plastic ermetic și mi-a făcut singura poză din peșteră. Deci lăsam practic orice speranță la mașină.

Înapoi la povestire.

La plecare de la mașină a trebuit să dăm un telefon de siguranță, cu ora intrării și ora estimată a ieșirii. Dacă la ora estimată a ieșirii nu se întâmpla nimic, membrul clubului intra în modul alertă și încerca să intre în legătură cu noi. Mai aveam o oră în care să stabilim contactul după acest punct critic, după care pornea alarma și trebuiau să vină salvatorii după noi.

De la fermă am avut ceva de mers pe jos, cam probabil un kilometru, iar pe traseu doar oile ne întrebau dacă suntem siguri că vrem să mergem.

Deși mai fusese, chiar și Adrian a bâjbâit puțin până am găsit intrarea în peșteră, dar am găsit-o, într-o văgăună care nu promitea nimic de sus.

De la intrare am început să bănuiesc ce avea să mă aștepte: am intrat în patru labe, patru labe care aveau să se transforme destul de repede în târâș. Locul era atât de strâmt că trebuia să intri de la bun început cu mâinile înainte, iar întoarcea înapoi cel puțin pentru o bună bucată de timp avea să fie imposibilă. Dacă suferi de claustrofobie sau te panichezi, acolo chiar nu e momentul. Te blochezi, nu mai poți să dai înapoi.

Cred că am mers așa vreo 20 de metri care mie mi s-au părut kilometri. Oricum distanțele în peșteri sunt și par de cel puțin 10 ori mai mari decât la suprafață.

Trecusem testul de claustrofobie, dar zâmbetul îmi dispăruse de mult. Nici nu avea să fie ultimul test, pentru că imediat a apărut o crevasă exact pe traseu. Deși avea doar jumătate de metru lățime și vreo doi adâncime, nu puteai să o treci la pas când erai deja compresat într-un tub. Holly Molly, aveam să-mi spun, dar Adi deja trecuse, trebuia să pot și am trecut într-un final. Dar nici asta nu avea să fie cel mai greu test. După încă vreo cinci – zece metri, apare o deschidere cu o cădere de vreo cinci metri. Avea să fie testul cel mai greu de până acum, trebuia să fac un balans să mă țin în mâini ca să ajung cu picioarele pe o platformă de pe peretele opus, de acolo ca într-un zigzag aveam să ajungem în alt tunel destul de strâmt. Nu-mi găseam punctul de sprijin și aproape că eram cât pe ce să renunț, ideea căderii la cinci metri nu mă încânta. După câteva minute de ezitare am făcut mișcarea și mi-a ieșit chiar bine. Mă laud, că nu m-a văzut nimeni.

Tunelul următor avea să pună capac primei peșteri. După câțiva metri în tunel, a venit hopul imposibil de trecut pentru mine. O crevasă cu o cădere de vreo trei metri, cam un metru lățime și o lungime de 4-5. Trebuia să o trec cu spatele la un perete și să mă împing cu picioarele în celălalt. Am zis no way, apa curgea pe pereți și genunchii îmi tremurau de mult. Da, am renunțat și ne-am întors. Întoarcerea în această peșteră avea să fie mai ușoare, poate din cauză că mă obișnuisem și știam unde merg: afară.

Cam așa am arătat la ieșire.

Știu poza care am pus-o pe Facebook era mai aranjată.

Eram transpirat și lumina zilei deja făcea rău la ochi.

Planul era să mergem la a doua peșteră care promitea să nu fie atât de … strâmtă.

În articolul următor, nebunia din a doua peșteră: Polltullyard

 

de -
0 2532

Cei mai mulți dintre prietenii mei de Facebook încearcă să mă descurajeze, pentru că întotdeauna prietenul de pe Facebook știe cel mai bine.

De fapt îți știu atât de bine viața încât ar fi îndreptățiți să decidă pentru tine.
E drept, or fi avut experiențe traumatizante în România și nu afirm absolut deloc că acele experiențe sunt fantasme. Probabil sunt o realitate sumbră, dată de experiențe personale sau chiar colective.
Cu toții cunoaștem pe cineva care o duce bine în România, dar ăla ori a fost hoț, ori a fost norocos, ori a făcut o mișcare înțeleaptă la un moment dat, moment care nu se poate repeta pentru tine.
Și ce viață au ăia, una la care noi muritorii de rând putem doar visa. Nu-i nimic, ne amăgim că dacă duc o viață bună în România odată vor ajunge la pușcărie.
Prietenii mei de pe Facebook știu că voi da greș cu România și la fel ca alții mă voi întoarce înapoi la viața de huzur de aici. Dar mulți nu știu că sunt și cazuri fericite cu oameni care au plecat din Irlanda și nu s-au mai întors și sunt mult mai fericiți acolo.
Un preot ortodox, bun prieten a fost printre puținii care m-au încurajat ieri. A fost în Irlanda și a plecat în România și mi-a spus câteva cuvinte care m-au uns pe suflet, motiv pentru care îi voi face o vizită cu prima ocazie. Nu e sigurul caz fericit de român plecat din Irlanda, cunosc deja vreo 5 familii care au plecat și se simt mult mai bine acolo. Poate voi scrie despre ele odată când ele vor dori acest lucru. Orice experiență, ar putea fi una care să ajute pe alții.

Poate voi fi un caz fericit, de fapt sunt aproape sigur că voi fi un caz fericit și voi continua să fac blogging. Poate subiectul nu va mai fi atât de mult Irlanda, poate voi scrie mai mult despre România, despre bune și despre rele.

Suntem artizanii propriilor eșecuri, iar România și ea este chiar eșecul nostru, al tuturor indiferent cât de deștepți sau emancipați credem că suntem.

 

Prin vot sau nevot, prin acceptarea tacită sau activă a mitei, a șpăgii sau micii atenții, prin lașitate, prin delăsare, prin frică, prin ignoranță, prin nu e treaba mea, prin statul mă fură, prin nu vreau să plătesc taxe, prin lipsa de preocupare de a schimba o mentalitate și în primul rând prin lipsa de respect.
Sunt mult prea multe lucururi care trebuiesc schimbate în România și în mentalitatea unor români oriunde s-ar afla.

Să nu uit că tot duc pachete la Gyc Trans și le mulțumesc că mi-au mai făcut câte o mică reducere: unii români au o mentalitate atât de proastă încât nu realizează că taie craca pe care stau și mai cad și în capul altora.
Vorbeam de pachete și unii români deși li se repetă în mod insistent că nu au voie țuică și țigări, de nesimțiți ce sunt, încearcă. Știi ce spun? Dacă mă prinde, mă prinde, ce pierd? Cinci cartușe de țigări? 5 litri de pălincă?
Tu da boule, asta pierzi, dar compania este amendată, eu care trimit sau primesc pachete sunt aftectat, timpul crește, prețul crește și compania poate chiar nu mai poate opera din cauza acestor evenimente repetate.
Tu idiotule ai pierdut cinci cartușe de țigări, alții pierd mult mai mult, iar tu în mentalitatea ta de bișnițar sau chiar de fumător șmecher vei continua să încerci să fentezi sistemul.
Păi spune-mi tu: nu-i așa că legea e proastă? Nu-i așa că tu consideri că e normal să poți fenta statul irlandez la fel cum aveai un obicei prost să-l fentezi pe cel român când erai în România.
Hai lasă-mă că viața e grea în Irlanda, că țigările sunt scumpe, că nu este pălincă, du-te în România că acolo sunt mai ieftine. Balanța e perfectă, câștigi în Irlanda cât să-ți permiți să plătești taxele pe țigări și alcool, atunci plătește-ți viciul. Cât despre poftă sunt sigur alternative și metode de a-ți aduce cantități limitate la modul cel mai legal. 
Observ cu mâhnire că nici după mulți ani de Irlanda mulți nu realizează că contribuțiile pe care le aduce la fiecare societate, sunt cele care duc acea societate înainte sau o trag înapoi. Și nu e vorba numai de finanțe, cu toate că noi românii credem că banii ne-ar face mai buni, mai educați, iar pe unele doamne din țărănci (fig.) mahalagioace doar pentru că-și permit o geantă Luis Vuitton.
Mulți îmi spun ironic că o să mă întorc în Irlanda. Ei știu mai bine decât mine…
Cu siguranță că o să mă mai întorc, dar nu ca să trăiesc aici. Dacă aș fi să fiu forțat să plec din România poate aș alege altă țară, dar deocamndată lucrurile s-au așezat pe un făgaș destul de favorabil mie, asta pentru că spun eu, am investit timp și garantat mi-am schimbat mentalitatea. Da, e greu în România, da, e păcat că e locuită, da, nu o să-mi fie ușor, da, da … Da, dar și aici mi-a fost greu și nu am fost acel care și-a șters memoria și amintirile frumoase din România, nu am fost cel care a trebuit să mă învăț cu mai puțin și nu sunt cel care trebuie să-și omoare spiritul lui și a familiei ca să fie fericit aici. 
Mi-au ajuns 18 ani, ani care s-au materializat în câteva lucruri materiale, mâncare fără gust și amintiri din vacanțe în afara Irlandei, unele chiar în România.
Nu sunt ipocrit, Irlanda mi-a dat un loc bun de muncă, Irlanda mi-a dat multe lucruri noi din care am învățat și tot aici am avut unele dintre cele mai proaste experiențe care m-au format și m-au adus aici unde sunt astăzi. Toate spre bine…

Fă un experiment și uită-te în Google Photos pe ani și vezi, care sunt cele mai frumoase poze ale tale de-a lungul anilor petrecuți în Irlanda. Probabil copiii sunt cele mai frumoase poze fără doar și poate, aproape toate dacă sunt făcute în Irlanda sunt făcute în casă, cu mici excepții când vremea a fost frumoasă, nu ai muncit și ți-ai luat inima în dinți să mergi la unul din cele 10 locuri frumoase din Irlanda, iar restul, frumoasele amintiri imortalizate sunt cele în care ai fost plecat în concedii în țări exotice, unde ai avut all inclusive sau foarte probabil în România. 

Mai am două săptămâni de Irlanda și mulțumesc celor câtorva oameni care m-au ajutat în ultima perioadă cu mutatul și cu alte chestii, chestii pe care nu am să le enumăr: Iosif, Ionel D, Alin, Bogdan, Marius, Adrian și alte câteva nume care-mi scapă acum.

Odiseea continuă…

de -
0 531

Cum dă puțin căldura prin Irlanda, cum încep românii din Irlanda să se f**ă unul pe altul.

Să se facă, să fie clar … Este o vorbă românească: l-au făcut.
Au început iar să se dea în gât unul pe altul: transportatorii dau ponturi la Revenue că vine vanul, organizatorii că ăla nu plătește taxe, muzicanții că stau pe social și cum se deschide un restaurant nou celălalt e reclamat că mâncarea e proastă, de parcă mâncarea ar putea fi deșteaptă, băutura fără timbru și muzica e prea tare deși nu au vecini pe rază de o milă marină sau terestră fără diferență.

Nici nu e prea greu de înțeles de ce fac aceste lucruri, de multe ori fără succes oricum.

Clienții români au început să înțeleagă niște chestii și chiar s-au schimbat. Sunt mai puțini! Nu prea mai vor românisme pentru că deja sunt aproape compleți integrați în Irlanda sau mai bine zis asimilați. Micul a fost înlocuit de “fish & chips”, vinul de butuc înlocuit de Guinness, brânza de burduf shimbată cu matured cheddar cheese, ceafa de porc cu 10oz steak și tot așa.
Unii s-au schimbat atât de mult că nici nu mai au nevoie de lucruri din România cum ar fi vin de casă de la tata. Ei preferă un Pinot Noir din Franța sau ca să nu fim prea fițoși merge și ăla mai ieftin din Chile, pentru că am devenit niște fini cunoscători ai vinului. Și acum să fim serioși, nu merită riscul.
Muzicanții săracii sunt și la ei e concurența mare. Dar românul a devenit iar foarte selectiv și fie dă bani pentru unul bun ca să-l țină minte lumea, fie s-a modernizat, pune muzică de pe telefon sau își ia un DJ. E mai ieftin și măcar îți cântă cine vrei tu la o apăsare de buton, tastă sau touch screen. Și atunci muzicanții se dau în gât: șefu’ ăla stă pe social și nu plătește taxe. Unii chiar au dispărut de pe scena muzicanților din Irlanda din acest motiv, știu eu cel puțin unul.
Ultima găselniță e să trimiți Garda la restaurant ba că muzica e prea tare sau să-i facă un control că nu are voie să vândă alcool, motive absolut banale care în urma controlului se dovedesc a fi false. Intimidarea asta. Unul mă dăduse odată la Garda că fac voluntariat mai bine ca el. Bine a inventat el că viața îi este în pericol, eu fiind cel mai feroce criminal în serie sau eram asociat cu el. Povestea e arhicunoscută și unii chiar știu că i-am amenințat familia și copiii. Așa se face concurența pe stil românesc: îi faci reclamă.
Ăștia mai noi, nu știu că afaceriștii mai vechi, dacă îi putem numi așa, sunt unși cu toate alifiile și nu pot fi prinși în offside așa ușor. Tertipurile astea românești de doi lei nu mai țin.
Ce ar fi să faceți voi odată concurență loială, cu toții. Demonstrați că sunteți mai buni prin serviciile oferite, care fie vorba între noi nu sunt perfecte la nimeni, nu prin pusul piedicii la alții. Dacă ai dovadă clară de ilegalitate te invit să faci reclamație și mi se pare absolut normal. Dar când o faci doar ca să intimidezi și să încerci marea cu degetul pentru propriul interes, să speri că așa obții clienții lui, ești un nimic și-ți garantez că afacerea ta va fi un eșec.
Românii s-au prins că vor calitate, vor respect și mulți dacă nu găsesc calitate la români, o caută la irlandezi, irlandezi care au început să se adapteze cerințelor multiculturale din Irlanda.
Chiar dacă au mai rămas câțiva români care acceptă orice rahat îi vinzi, ei sunt pe cale de dispariție mai ales în Irlanda.

de -
0 464
O cunoscută organizație românească din Irlanda face reclamă la o piesă de teatru.


Citez: “De când nu am mai fost la teatru? Românii plecați din țară duc dorul teatrelor de acasă.”
Am să răspund eu la întrebare în modul caracteristic, adică direct și fără menajamente.
Unii români din Irlanda nu au mai fost la teatru de la grădiniță și nici măcar nu glumesc. Poate au mai fost la teatru tot la un spectacol organizat în Irlanda, unde vorba aia, au mai multe șanse aici.
Prea puțini vin dintr-un mediu sau oraș unde era o sală de teatru. Poate mergeau la un teatru la căminul cultural, dacă poți să spui că Vacanța Mare făcea teatru. Să recunoaștem dacă nu veneai dintr-o familie bine pasionată de teatru și nu erai dintr-un oraș precum București, Cluj, Iași sau încă vreo două orașe mai mari, nu prea aveai cum să mergi la teatru decât dacă se organiza o excursie școlară.
“Românii plecați duc dorul teatrelor de acasă!”
Nu prea cred că duc dorul pentru că majoritatea nu au fost niciodată la teatru. Da, au văzut la tv pe vremea când la TVR, singurul post de televiziune care transmitea, se dădea teatru. Îmi scapă denumirea oficială dar știu că era marți seara după Telejurnal. După Revoluție, teatrul a dispărut din viețile românilor din provincie, iar actorii de teatru au fost văzuți de aceștia doar în filmele românești, la Revelion și în reclamele la medicamente.
E un lucru extraordinar și lăudabil că în Dublin se aduce teatru românesc. Chiar este!
Organizația știe și ea că e o luptă titanică să aduci românii din Irlanda la teatru, a mai adus spectacole de teatru și în trecut, dar cum nu sunt spectacole cu manele, e destul de greu.
În alte condiții nici nu ar fi trebuit sponsori pentru astfel de eveniment, sponsori care sincer nu știu cu ce contribuie la acest eveniment. Aș fi curios cum a sponsorizat ginecologul acest spectacul sau firma aia de reclame care nu face nici o reclamă? V-a prostit și pe voi cu valoarea lor inestimabilă de a vă face publicitate în schimbul numelui pe afiș? Poate v-au dat bani pentru biletele de avion și cazarea artiștilor, pentru că sigur nu poți acoperi chiar totul din vânzarea de bilete. Se poate?
Nu ar fi trebuit să plătească nici pentru reclamă pe Facebook pentru a vinde un număr atât de mic de bilete la un teatru mic din Blanchardstown.
Această reclamă pe Facebook, plătită, arată cât de greu e să aduci românii din Irlanda la teatru și tu spui că le este dor de teatru din România? Nu le este dor de ceva ce nu au avut. Poți mai bine miza pe inedit și pe faptul că actorii sunt cunoscuți.
Mai bine le promiți că pot să facă poze pentru Facebook cu artiștii și atunci spectacolul garantat era sold out până acum.

Vă recomand să mergeți la teatru dacă vă place teatrul, iar pentru detalii veți găsi detalii pe pagina organizației.

Din cauza unor sponsori la acest spectacol care apar pe afiș, despre care voi vorbi odată mai pe îndelete și pentru faptul că nu am fost contactat până acum de organizația în cauză pentru a face reclamă evenimentului, mi-am propus să nu-i fac reclamă.
E drept organizația primea reclamă în trecut de la mine și fără rugăminte, dar în ultima vreme legăturile mele cu organizația au fost diminuate, așa că las pe alții să “profite” de legăturile care le au. Voi vorbi altă dată și despre aceste legături.
Una peste alta, mai am doar câteva săptămâni de Irlanda și-mi promit că voi merge la teatru și la spectacole în București, iar dacă voi merge, sigur veți afla.
Contrar așteptărilor unora, chiar dacă plec din Irlanda, nu dispar de pe Facebook sau de pe internet.
Știrile vor continua, aberațiile și idioțeniile mele scrise vor continua…

de -
0 1181

Duminica dimineața e momentul în care sunt cel mai leneș. Atât de leneș, că doar foamea mă dă jos din pat.
Dar până să mă dau jos din pat fie mă uit la tv, fie stau pe net și bineînțeles fac știrile pentru Informatia IRL.

Dimineața asta aș putea spune că a fost una productivă: am făcut știrile și am dat peste un reportaj extraordinar despre lumea subterană din Irlanda.

De fapt în reportaj poți vedea chiar ce este sub orașul Dublin și o explicație cum era Dublinul pe timpul vikingilor și cum Dublinul a fost ridicat la modul cel mai literar pe niște canale de scurgere a apei menajere.

În același reportaj poți vedea structuri mai vechi decât piramidele și o peșteră în care vikingii au măcelărit o mie de oameni.

Vorba lungă sărăcia omului.

Vă invit să vizionați videoclipul de 44 de minute apăsând butonul play mai jos:

de -
0 642

Spuneam înainte de spectacol că mă aștept la o seară super.
Am spus că-mi place de Smiley de foarte mult timp, îmi place cum cântă, îmi place atitudinea lui.
Îmi aduc aminte cum în urmă cu mulți ani se lansase un post radio românesc în Irlanda. Nu era chiar post de radio românesc, era o oră pe seară la un post comunitar, iar prezentatorii primeau dedicații, voiau melodii românești. Îmi aduc aminte umil cum am cerut Smiley, iar prezentatorul a făcut mișto de mine. “Cum adică Smiley, ce nume e ăsta?“, că nu e român și că el vrea să pună la radioul lui doar muzică românească autentică. Mda, greșeala mea că nu am cerut Ciuleandra sau Gheorghe Zamfir cu melodia românească Chariots of Fire. Da, dragă prezentatorule, nu am uitat: a fost prima și ultima dată când am ascultat acel radio, iar atunci probabil ai pierdut unul dintre cei doi ascultători. Celălalt a avut o cerere mai bună: George Enescu și probabil v-ar asculta și acum dacă ați mai emite.

Am fost la multe spectacole cu artiști români în Irlanda și unele mi-au plăcut, unele nu și de multe ori am fost dezamăgit de persoana în sine nu numai de actul artistic. Nu am să spun care a fost cea mai mare dezamăgire a mea la un spectacol și am să mă rezum la faptul că Smiley a fost singurul care se potrivește imaginii pe care o aveam cu el dinainte.

Era anunțat că Smiley va intra pe scenă undeva între 7 și 7:30, dar din experiența spectacolelor de acest fel mă așteptam să intre pe la 9, motiv pentru care nu prea m-am grăbit să ajung la sală, mai ales că mă așteptam să fie coadă.

Sursa: Ondine Media Facebook

Am intrat în sală când nu mai era nimeni la intrare, cred că era 7 fix.
Imaginea dinăuntru era oarecum dezamăgitoare, foarte puțini oameni, puțini dar foarte mulți cunoscuți. Vă salut stimabililor din nou pe această cale.
M-am întâlnit cu mulți prieteni, iar unii mi-au spus cu surprindere că nu au auzit că Smiley vine în Irlanda decât marți sau miercuri când am pus reclamă pe Informatia IRL.

Din discuții ulterioare pe care le-am avut de duminică și până acum, unora nu le place Smiley de aia nu au mers, e atât de simplu și scuzabil. Alții au preferat să meargă la un show de stand up comedy cu Bordea, care a fost exact în același timp cu spectacolul lui Smiley de la Wrights Venue.

Așa e în Irlanda în comunitatea românească și nu e prima dată când se organizează în aceeași zi două spectacole, iar spectatorii se împart, ambii organizatori ieșind în pierdere. Poate aș fi mers și eu la Bordea dacă era în altă zi, dar de data asta am preferat să merg la Smiley și nu-mi pare rău, mai ales când am auzit că VIP-urile de la Bordea nu prea au fost tratate cum trebuie. Zvonuri răutăcioase cu scaune neconfortabile…

Am lungit vorba și deviez de la subiect.

La spectacol fotografi erau prietenii mei de la Ondine Media (Ioan și Cristian) cărora le mulțumesc pentru fotografii și dacă ați fost pe acolo, poza voastră este într-un link la sfârșitul acestui articol.
Din vorbă în vorbă am ajuns în camera unde era Smiley, unde am reușit să schimb câteva vorbe cu el.
Una peste alta s-a ajuns la discuția că nu sunt cam mulți în sală, iar Smiley mi-a zis: sunt 10? Dacă da, atunci e bine, eu pentru ei voi cânta în seara asta.
Mi-a plăcut și din atitudinea lui pozitivă am știut imediat că va fi exact așa cum trebuie.
Intrăm, am auzit de undeva din spate și le-am urat succes îndreptându-mă către mulțimea de jos. Voiam de data asta să fiu jos în sală și nu sus ca în alte ocazii.
Și a început…

Un spectacol super în care Smiley a ținut mulțimea în priză ca să spun așa. Mulțimea asta nici măcar nu a avut un DJ înainte care să încerce să-i scoată dintr-o stare de apatie, nici nu a fost nevoie. Mulțimea s-a distrat pe tot parcursul spectacolului: a dansat, a sărit, a cântat și bineînțeles au făcut live-uri pe Facebook.
Eu… eu cred că am mimat un fel de dans, am fredonat mai mult în gând câteva melodii și am sorbit dintr-un pint de bere.
Lângă mine era cred că cel mai mare fan Smiley pe care l-am văzut, echipat adecvat pentru un astfel de spectacol, iar fanul ăsta m-ar fi eclipsat orice aș fi făcut eu.

Am încercat să iau pulsul spectacolului și am întrebat în stânga și în dreapta: va plăcut? Toți au spus da, a fost super.

Cine nu a fost la spectacol… să fie sănătos, dar vă spun că a fost unul care chiar a meritat.

 

Poze de la spectacol (ONDINE MEDIA FACEBOOK):

Pin It on Pinterest

Facebook login by WP-FB-AutoConnect