Alandala
Adică fără un loc anume

de -
0 586

Înainte să citiți partea a doua, vă invit să citiți prima parte dacă nu ați citit-o: Prima parte

 

Am scăpat prin abandon de prima peșteră și mi se promisese că a doua va fi mai ușoară. Așa că încrezător dar deja destul de scuturat de prima experienți, am pornit către cea de-a doua peșteră: Polltullyard

Ne-am urcat în mașină și după ce am deschis și închis două porți am ieșit de pe proprietatea fermierului la drumul principal. După nici 10 minute, intram pe altă proprietate. Speologii au o înțelegere cu fermierii și sunt lăsați să treacă fără întrebări, iar ei știu că doar cei care fac caving trec pe acolo fără să pună prea multe întrebări. După două porți și o fermă oarecum modernă am ajuns la punctul unde trebuia să lăsăm mașina.

Fermierul era acolo, împreună cu doi câini ciobănești care ne-au mirosit că suntem nebuni și ca atare s-au jucat puțin cu noi. Fermierul ne-a urat Good Luck și ne-a lăsat să ne echipăm.

Din nou în costumul roșu, cizme și cască am pornit la drum. De această dată aveam ceva mai mult de mers. Cred că am urcat cam 20 de minute și am sărit două porți care erau încuiate.

Am uitat să vă spun că de data asta aveam și genți cu noi, genți cu echipament de alpinism, echipament care în afară de frânghie cu toată rușinea nici nu știu cum se numesc.

Într-un final am găsit intrarea, care era destul de bine ascunsă din nou într-o văgăună și tufișuri puse parcă intenționat să o ascundă. Intrarea era suficient cât să intri cu picioarele înainte și pe spate. Fiind defapt o coborâre de 45 de grade, ar fi fost imposibil să intri altfel. Dar înainte de intrare a trebuit să ne punem echipamentul pe noi, centuri, cârlige, toate trebuiau să fie deja pe tine și să te asiguri că sunt toate strânse bine.

Habar nu aveam de ce-mi trebuie, mă gândeam că vom coborâ cumva la 45 de grade și pentru siguranță ne legăm. Ghinion, nu avea să fie așa.

Clara, a dat telefonul de siguranță cu estimarea că vom ieși în două ore. Asta după cum vă spuneam și în prima parte, înseamnă că dacă contactul nostru nu primea nimic de la noi în 3 ore, se organiza o echipă de salvare care pornea către peșteră.

Adrian a intrat primul. Cu picioarele înainte și pe spate am intrat după el. Practic nu vedeai unde cobori, era mai mult o coborâre oarbă, coborâre în care m-am și lovit la genunchiul drept, dar nu chiar atât de rău, doar o vânătaie care mă va ține câteva zile probabil.

După vreo 5 metri, am ajuns într-o cameră unde am putut să mă întorc și am putut continua pe mâini și pe genunchi. Eram încântat, nu era atât de strâmt ca la prima peșteră. Dar din când în când dădeam de bălți în care trebuia să intrăm inevitabil, motiv pentru care începusem să iau apă. După vreo 10 de metri de mers în patru labe, am dat de un prag care cobora cam un metru și care dădea într-o baltă care era cât pe ce să treacă de cizme.

Adrian, mi-a spus să mă opresc la 5 metri în față e hăul. A scos frânghia și a început să o fixeze. Dacă nu mă lasă memoria cred că a legat-o în patru puncte de siguranță. Primul de o stâncă, iar celelalte trei pe pivoți deja fixați în stâncă de exploratorii dinaintea noastră. Adrian mi-a spus să am încredere în el și am avut.

A început să-mi explice cum funcționează toate chestiile care le aveam pe mine, cum să trec funia prin dispozitivul de coborâre, cum să fac un half lock și un full lock. Cum să țin pârghia respectivă în full lock până mut cataramele de siguranță de pe partea sigură. Când mă jucam cu dispozitivul respectiv am și dat un cot de peretele peșterii, iar mâna stângă mi-a amorțit instantaneu. Deja cred că eram albastru la față, dar întunericul nu m-a trădat. Aveam să uit de durere până la drumul spre casă.

Am intrat în horă trebuia să dansez.

Au hotărât că Clara va coborî prima în hău. Ca să vă faceți o idee, se coboară ca o găleată într-o fântână. Cu un balans destul de mare, poți să ajungi când la un perete când la cel opus în lateral, dar nu și în spate.

A durat câteva minute până când fata a ajuns jos, după care a strigat că linia este liberă.

Am urmat eu, cu ajutorul lui Adrian mi-am fixat dispozitivul de coborâre și eram pe buza prăpastiei. Trebuia să-mi dau drumul de pe buză cu dispozitivul în full lock. Deja atârnam deasupra hăului iar în jos nu se vedea absolut nimic. Am testat dispozitivul trecând din full lock în half lock și apoi pe liber. Am apăsat mânerul ușor și am văzut că funcționa. L-am pus din nou în half lock și mi-am desprins siguranțele de pe porțiunea dintre ultimul punct de siguranță și penultimul. Eram pe cont propriu și soarta mea depindea de o coardă.

Am scos half lock-ul care era un fel de nod peste dispozitivul de coborâre. Mâna stângă apasă pe pârghie, iar dreapta ține capătul funiei de sub tine. Ridicarea mâinii drepte în sus înfrânează coborârea, deci ca să cobori trebuie să apeși cu stânga pe pârgia dispozivului, iar mâna dreaptă să țină liber frânghia în jos. Ai două metode de frânare, dai drumul pârghiei și ridici mâna dreaptă în sus. Orice ai face nu da drumul frânghiei din mâna dreaptă mi-a spus Adrian și totul are sens. În caz că se blochează dispozitivul de coborâre, nu cazi, ridici mâna dreaptă și se înfrânează.

Am început coborârea și dacă la început eram ca pe o coardă elastică din cauza frânelor bruște pe care le puneam fie din mâna stângă fie din cea dreaptă, imediat am prins șmecheria și am început să cobor destul de repede prin apăsarea progresivă a pârghiei. Cred că în mai puțin de cinci minute am fost jos, dar cei 30 de metri mi s-au părut mult mai mult. Jos m-am eliberat de pe frânghie și i-am strigat lui Adrian că e liberă.

A coborât și el destul de repede. Jos era o cameră destul de înaltă, în stânga este o cascadă, iar în dreapta peștera continuă, cu un pasaj foarte strâmt în care nu am mai mers. Adrian mi-a spus că pasajul este foarte îngust și sigurul mod de a trece de el este pe o parte, nu pe burtă, nu pe spate ci pe o parte. Deja instalarea și coborârea a trei persoane ne luase destul de mult timp și trebuia să și urcăm, iar timpul era în defavoarea noastră.

 

 

 

Greul avea să vină după poza asta când deja eram rupt. Coborâsem în gol 30 și ceva de metri, iar ce a urmat m-a lăsat cu o cumplită febră musculară la tot corpul.

O urcare care am crezut că nu o voi duce la bun sfârșit. Urcam câte un metru doi și trebuia să mă opresc. Genoflexiuni pe frânghie, cam așa s-ar descrie o urcare unde nu ai puncte de sprijin pe perete. Cu mâna dreaptă, ridici un dispoziv în sus pe frânghie. Cu el și piciorul tău drept sau după cum aveam să descopăr că îmi este mai ușor, ambele picioare. După ce urcai dispozitivul trebuia să împingi cu picioarele greutatea corpului în sus. Un dispozitiv fixat pe piept urca și el pe frânghie și se bloca. Fiecare mișcare cred că te ducea cam 30 de centimetri în sus, după care trebuia să repeți procedura, mâna dreaptă în sus, împingi cu picioarele.

La jumătatea drumului, adică după vreo 15 minute de urcare simțeam că nu mai pot. Mi-am lucrat toți mușchii mai ceva ca la un program intensiv la o sală de fitnes, defapt sunt sigur că nu este program care să te lucreze așa.

Atârnam ca un gândac atârnat de o pânză de păianjen. Încercam să-mi relaxez puțin mâinile și picioarele și să continui urcarea care devenea din ce în ce mai grea.

Încercam să găsesc o tehnică care să-mi ușureze urcarea, dar nu era nici una și aparent după, mi-am dat seama că nu eram tocmai bine fixat în chingi, corpul meu având tot timpul tendința de a se duce pe spate.

Cu greu am ajuns sus, dar și acolo era o operațiune grea. Trebuia să te desprinzi de funia principală și nu era așa ușor când corpul tău ținea dispozivele blocate din cauza greutății.

Cu chiu cu vai, am reușit să mă agăț de buza prăpastiei și cu ajutorul Clarei, m-am desprins. Partea asta nu îmi fusese explicată prea bine dinainte. Dar deja nu mai conta, eram în siguranță.

Timpul zburase și în timp ce i-am dat clear lui Adrian să urce, Clara a ieșit afară să dea telefonul de control. Eram la limită și dacă nu suna se declanșa operațiunea de salvare.

Adrian a urcat cel mai repede, experiența spunându-si cuvântul. Când aproape era sus, m-a strigat și mi-a arătat care ar fi trebuit să fie poziția corpului pe liber.

Eu pe liber eram mult prea pe spate din cauză că nu am avut strânse bine chingile. Asta nu înseamnă că nu eram în siguranță, ci doar înseamnă că m-am chinuit mai mult la urcare.

Am strâns funia și am ieșit destul de repede din peșteră. Nu aveți idee cât de mult m-am bucurat să văd lumina zilei, dar odată cu asta începeam să procesez ce am făcut.

Chiar sunt mândru de mine, dar dacă mă întrebi dacă aș mai face-o odată aș răspunde că nu prea curând nici dacă aș avea din nou ocazia.

Deși nu am putut și nu am vrut să-mi risc telefonul să fac poze și să filmez, am găsit totuși pe Youtube o echipă de speologi care au filmat o coborâre în Polltullyard în urmă cu aproximativ 4 ani, o coborâre identică cu cea care am făcut-o eu.

Cam asta a fost ultima mea aventură din Irlanda.

Urmează o nouă piatră de încercare, mutarea în România.

 

de -
0 383
fcveb

Înainte să spuneți că ați fost și voi, vă spun că dacă nu cumva faceți parte dintr-un club de speologie sau cum îi spun irlandezii de caving, nu prea ați avut cum să mergeți și voi. 

Peșterile astea două, de altfel ca multe altele, nu sunt puncte turistice și nici nu sunt pe nici o hartă. Nu glumesc, nu le găsești pe nici o hartă. Ba mai mult, nu avem voie să divulgăm locația exactă pe GPS, tocmai pentru a nu ajunge oricine acolo. Singurul loc unde există scris cum să ajungi la ele, este o formă descriptivă ceva de genul ajungi la o piatră mare, faci stânga, mergi două sute de metri faci dreapta, în singura carte de speologie din Irlanda, una editată prin anii 70.

Ghidul și instructorul meu, Adrian, e băiatul verișoarei mele. Adrian a terminat DCU-ul și a găsit o pasiune în explorarea peșterilor prin intermediul unui club, club de unde m-a și dotat cu echipamentul necesar.

Săptămâna trecută ne întâlnisem în Ashbourne la o zi de naștere și din una în alta mi-a spus că merge duminica asta în câteva peșteri. Aveau să fie numai două, cel mai probabil din cauza mea, care am fost ca o piatră de moară.

În Enniskillen, Co Fermanagh, Irlanda de Nord ne-am întâlnit cu o colegă de-a lui Adrian.

Fata avea să-mi de-a lecții de alpinism și să mă facă de râs, urcând pe coardă mai repede ca mine. Țigările de aseară de la petrecere aveau și ele să-și spună cuvântul.

Don’t ever drink and smoke before caving, aveam să-mi spun eu după cea de-a doua peșteră. 

Din Enniskillen, am plecat spre Marble Arch Caves, un punct unde sunt niște peșteri turistice, destinate vizitatorilor, dar bineînțeles nu asta era destinația noastră. Am trecut de un grup de mașini și am intrat pe o proprietate privată parcă din secolul 16.

Prima pe lista noastră avea să fie peștera John Thomas. Nu știu de la ce vine numele, dar cel mai probabil vine de la numele fermierului care a descoperit peștera. Vedeți voi, peșterile astea care nu sunt pentru turiști sunt de regulă pe proprietățile unor fermieri. Ele au fost descoperite de aceștia în trecut, probabil când căutau câte o oaie rătăcită.

Deci, peștera John Thomas este pe proprietatea unui fermier, a trebuit să trecem de două porți până am ajuns la o casă nelocuită, folosită de regulă de speologi.

Eram foarte încântat, cu un zâmbet larg pe față și vă spun sincer că nu aveam nici cea mai mică idee ce avea să mă aștepte. Am mai fost în peșteri, fluierând și cu mâinile în buzunar.

 

Irladezu’zu, gata pentru distracție

 

 

 

 

 

Nu avea să fie nici pe departe o distracție.

Nu vă așteptați să vedeți poze din peșteri pentru că nu se putea intra cu telefoane, ar fi fost aproape imposibil să-l duci cu tine din cauza locului strâmt, iar dacă reușeai să-l strecori umezeala sigur l-ar fi stricat. La a doua peșteră Adrian a pus telefonul într-un borcan de plastic ermetic și mi-a făcut singura poză din peșteră. Deci lăsam practic orice speranță la mașină.

Înapoi la povestire.

La plecare de la mașină a trebuit să dăm un telefon de siguranță, cu ora intrării și ora estimată a ieșirii. Dacă la ora estimată a ieșirii nu se întâmpla nimic, membrul clubului intra în modul alertă și încerca să intre în legătură cu noi. Mai aveam o oră în care să stabilim contactul după acest punct critic, după care pornea alarma și trebuiau să vină salvatorii după noi.

De la fermă am avut ceva de mers pe jos, cam probabil un kilometru, iar pe traseu doar oile ne întrebau dacă suntem siguri că vrem să mergem.

Deși mai fusese, chiar și Adrian a bâjbâit puțin până am găsit intrarea în peșteră, dar am găsit-o, într-o văgăună care nu promitea nimic de sus.

De la intrare am început să bănuiesc ce avea să mă aștepte: am intrat în patru labe, patru labe care aveau să se transforme destul de repede în târâș. Locul era atât de strâmt că trebuia să intri de la bun început cu mâinile înainte, iar întoarcea înapoi cel puțin pentru o bună bucată de timp avea să fie imposibilă. Dacă suferi de claustrofobie sau te panichezi, acolo chiar nu e momentul. Te blochezi, nu mai poți să dai înapoi.

Cred că am mers așa vreo 20 de metri care mie mi s-au părut kilometri. Oricum distanțele în peșteri sunt și par de cel puțin 10 ori mai mari decât la suprafață.

Trecusem testul de claustrofobie, dar zâmbetul îmi dispăruse de mult. Nici nu avea să fie ultimul test, pentru că imediat a apărut o crevasă exact pe traseu. Deși avea doar jumătate de metru lățime și vreo doi adâncime, nu puteai să o treci la pas când erai deja compresat într-un tub. Holly Molly, aveam să-mi spun, dar Adi deja trecuse, trebuia să pot și am trecut într-un final. Dar nici asta nu avea să fie cel mai greu test. După încă vreo cinci – zece metri, apare o deschidere cu o cădere de vreo cinci metri. Avea să fie testul cel mai greu de până acum, trebuia să fac un balans să mă țin în mâini ca să ajung cu picioarele pe o platformă de pe peretele opus, de acolo ca într-un zigzag aveam să ajungem în alt tunel destul de strâmt. Nu-mi găseam punctul de sprijin și aproape că eram cât pe ce să renunț, ideea căderii la cinci metri nu mă încânta. După câteva minute de ezitare am făcut mișcarea și mi-a ieșit chiar bine. Mă laud, că nu m-a văzut nimeni.

Tunelul următor avea să pună capac primei peșteri. După câțiva metri în tunel, a venit hopul imposibil de trecut pentru mine. O crevasă cu o cădere de vreo trei metri, cam un metru lățime și o lungime de 4-5. Trebuia să o trec cu spatele la un perete și să mă împing cu picioarele în celălalt. Am zis no way, apa curgea pe pereți și genunchii îmi tremurau de mult. Da, am renunțat și ne-am întors. Întoarcerea în această peșteră avea să fie mai ușoare, poate din cauză că mă obișnuisem și știam unde merg: afară.

Cam așa am arătat la ieșire.

Știu poza care am pus-o pe Facebook era mai aranjată.

Eram transpirat și lumina zilei deja făcea rău la ochi.

Planul era să mergem la a doua peșteră care promitea să nu fie atât de … strâmtă.

În articolul următor, nebunia din a doua peșteră: Polltullyard

 

de -
0 2367

Cei mai mulți dintre prietenii mei de Facebook încearcă să mă descurajeze, pentru că întotdeauna prietenul de pe Facebook știe cel mai bine.

De fapt îți știu atât de bine viața încât ar fi îndreptățiți să decidă pentru tine.
E drept, or fi avut experiențe traumatizante în România și nu afirm absolut deloc că acele experiențe sunt fantasme. Probabil sunt o realitate sumbră, dată de experiențe personale sau chiar colective.
Cu toții cunoaștem pe cineva care o duce bine în România, dar ăla ori a fost hoț, ori a fost norocos, ori a făcut o mișcare înțeleaptă la un moment dat, moment care nu se poate repeta pentru tine.
Și ce viață au ăia, una la care noi muritorii de rând putem doar visa. Nu-i nimic, ne amăgim că dacă duc o viață bună în România odată vor ajunge la pușcărie.
Prietenii mei de pe Facebook știu că voi da greș cu România și la fel ca alții mă voi întoarce înapoi la viața de huzur de aici. Dar mulți nu știu că sunt și cazuri fericite cu oameni care au plecat din Irlanda și nu s-au mai întors și sunt mult mai fericiți acolo.
Un preot ortodox, bun prieten a fost printre puținii care m-au încurajat ieri. A fost în Irlanda și a plecat în România și mi-a spus câteva cuvinte care m-au uns pe suflet, motiv pentru care îi voi face o vizită cu prima ocazie. Nu e sigurul caz fericit de român plecat din Irlanda, cunosc deja vreo 5 familii care au plecat și se simt mult mai bine acolo. Poate voi scrie despre ele odată când ele vor dori acest lucru. Orice experiență, ar putea fi una care să ajute pe alții.

Poate voi fi un caz fericit, de fapt sunt aproape sigur că voi fi un caz fericit și voi continua să fac blogging. Poate subiectul nu va mai fi atât de mult Irlanda, poate voi scrie mai mult despre România, despre bune și despre rele.

Suntem artizanii propriilor eșecuri, iar România și ea este chiar eșecul nostru, al tuturor indiferent cât de deștepți sau emancipați credem că suntem.

 

Prin vot sau nevot, prin acceptarea tacită sau activă a mitei, a șpăgii sau micii atenții, prin lașitate, prin delăsare, prin frică, prin ignoranță, prin nu e treaba mea, prin statul mă fură, prin nu vreau să plătesc taxe, prin lipsa de preocupare de a schimba o mentalitate și în primul rând prin lipsa de respect.
Sunt mult prea multe lucururi care trebuiesc schimbate în România și în mentalitatea unor români oriunde s-ar afla.

Să nu uit că tot duc pachete la Gyc Trans și le mulțumesc că mi-au mai făcut câte o mică reducere: unii români au o mentalitate atât de proastă încât nu realizează că taie craca pe care stau și mai cad și în capul altora.
Vorbeam de pachete și unii români deși li se repetă în mod insistent că nu au voie țuică și țigări, de nesimțiți ce sunt, încearcă. Știi ce spun? Dacă mă prinde, mă prinde, ce pierd? Cinci cartușe de țigări? 5 litri de pălincă?
Tu da boule, asta pierzi, dar compania este amendată, eu care trimit sau primesc pachete sunt aftectat, timpul crește, prețul crește și compania poate chiar nu mai poate opera din cauza acestor evenimente repetate.
Tu idiotule ai pierdut cinci cartușe de țigări, alții pierd mult mai mult, iar tu în mentalitatea ta de bișnițar sau chiar de fumător șmecher vei continua să încerci să fentezi sistemul.
Păi spune-mi tu: nu-i așa că legea e proastă? Nu-i așa că tu consideri că e normal să poți fenta statul irlandez la fel cum aveai un obicei prost să-l fentezi pe cel român când erai în România.
Hai lasă-mă că viața e grea în Irlanda, că țigările sunt scumpe, că nu este pălincă, du-te în România că acolo sunt mai ieftine. Balanța e perfectă, câștigi în Irlanda cât să-ți permiți să plătești taxele pe țigări și alcool, atunci plătește-ți viciul. Cât despre poftă sunt sigur alternative și metode de a-ți aduce cantități limitate la modul cel mai legal. 
Observ cu mâhnire că nici după mulți ani de Irlanda mulți nu realizează că contribuțiile pe care le aduce la fiecare societate, sunt cele care duc acea societate înainte sau o trag înapoi. Și nu e vorba numai de finanțe, cu toate că noi românii credem că banii ne-ar face mai buni, mai educați, iar pe unele doamne din țărănci (fig.) mahalagioace doar pentru că-și permit o geantă Luis Vuitton.
Mulți îmi spun ironic că o să mă întorc în Irlanda. Ei știu mai bine decât mine…
Cu siguranță că o să mă mai întorc, dar nu ca să trăiesc aici. Dacă aș fi să fiu forțat să plec din România poate aș alege altă țară, dar deocamndată lucrurile s-au așezat pe un făgaș destul de favorabil mie, asta pentru că spun eu, am investit timp și garantat mi-am schimbat mentalitatea. Da, e greu în România, da, e păcat că e locuită, da, nu o să-mi fie ușor, da, da … Da, dar și aici mi-a fost greu și nu am fost acel care și-a șters memoria și amintirile frumoase din România, nu am fost cel care a trebuit să mă învăț cu mai puțin și nu sunt cel care trebuie să-și omoare spiritul lui și a familiei ca să fie fericit aici. 
Mi-au ajuns 18 ani, ani care s-au materializat în câteva lucruri materiale, mâncare fără gust și amintiri din vacanțe în afara Irlandei, unele chiar în România.
Nu sunt ipocrit, Irlanda mi-a dat un loc bun de muncă, Irlanda mi-a dat multe lucruri noi din care am învățat și tot aici am avut unele dintre cele mai proaste experiențe care m-au format și m-au adus aici unde sunt astăzi. Toate spre bine…

Fă un experiment și uită-te în Google Photos pe ani și vezi, care sunt cele mai frumoase poze ale tale de-a lungul anilor petrecuți în Irlanda. Probabil copiii sunt cele mai frumoase poze fără doar și poate, aproape toate dacă sunt făcute în Irlanda sunt făcute în casă, cu mici excepții când vremea a fost frumoasă, nu ai muncit și ți-ai luat inima în dinți să mergi la unul din cele 10 locuri frumoase din Irlanda, iar restul, frumoasele amintiri imortalizate sunt cele în care ai fost plecat în concedii în țări exotice, unde ai avut all inclusive sau foarte probabil în România. 

Mai am două săptămâni de Irlanda și mulțumesc celor câtorva oameni care m-au ajutat în ultima perioadă cu mutatul și cu alte chestii, chestii pe care nu am să le enumăr: Iosif, Ionel D, Alin, Bogdan, Marius, Adrian și alte câteva nume care-mi scapă acum.

Odiseea continuă…

de -
0 381

Cum dă puțin căldura prin Irlanda, cum încep românii din Irlanda să se f**ă unul pe altul.

Să se facă, să fie clar … Este o vorbă românească: l-au făcut.
Au început iar să se dea în gât unul pe altul: transportatorii dau ponturi la Revenue că vine vanul, organizatorii că ăla nu plătește taxe, muzicanții că stau pe social și cum se deschide un restaurant nou celălalt e reclamat că mâncarea e proastă, de parcă mâncarea ar putea fi deșteaptă, băutura fără timbru și muzica e prea tare deși nu au vecini pe rază de o milă marină sau terestră fără diferență.

Nici nu e prea greu de înțeles de ce fac aceste lucruri, de multe ori fără succes oricum.

Clienții români au început să înțeleagă niște chestii și chiar s-au schimbat. Sunt mai puțini! Nu prea mai vor românisme pentru că deja sunt aproape compleți integrați în Irlanda sau mai bine zis asimilați. Micul a fost înlocuit de “fish & chips”, vinul de butuc înlocuit de Guinness, brânza de burduf shimbată cu matured cheddar cheese, ceafa de porc cu 10oz steak și tot așa.
Unii s-au schimbat atât de mult că nici nu mai au nevoie de lucruri din România cum ar fi vin de casă de la tata. Ei preferă un Pinot Noir din Franța sau ca să nu fim prea fițoși merge și ăla mai ieftin din Chile, pentru că am devenit niște fini cunoscători ai vinului. Și acum să fim serioși, nu merită riscul.
Muzicanții săracii sunt și la ei e concurența mare. Dar românul a devenit iar foarte selectiv și fie dă bani pentru unul bun ca să-l țină minte lumea, fie s-a modernizat, pune muzică de pe telefon sau își ia un DJ. E mai ieftin și măcar îți cântă cine vrei tu la o apăsare de buton, tastă sau touch screen. Și atunci muzicanții se dau în gât: șefu’ ăla stă pe social și nu plătește taxe. Unii chiar au dispărut de pe scena muzicanților din Irlanda din acest motiv, știu eu cel puțin unul.
Ultima găselniță e să trimiți Garda la restaurant ba că muzica e prea tare sau să-i facă un control că nu are voie să vândă alcool, motive absolut banale care în urma controlului se dovedesc a fi false. Intimidarea asta. Unul mă dăduse odată la Garda că fac voluntariat mai bine ca el. Bine a inventat el că viața îi este în pericol, eu fiind cel mai feroce criminal în serie sau eram asociat cu el. Povestea e arhicunoscută și unii chiar știu că i-am amenințat familia și copiii. Așa se face concurența pe stil românesc: îi faci reclamă.
Ăștia mai noi, nu știu că afaceriștii mai vechi, dacă îi putem numi așa, sunt unși cu toate alifiile și nu pot fi prinși în offside așa ușor. Tertipurile astea românești de doi lei nu mai țin.
Ce ar fi să faceți voi odată concurență loială, cu toții. Demonstrați că sunteți mai buni prin serviciile oferite, care fie vorba între noi nu sunt perfecte la nimeni, nu prin pusul piedicii la alții. Dacă ai dovadă clară de ilegalitate te invit să faci reclamație și mi se pare absolut normal. Dar când o faci doar ca să intimidezi și să încerci marea cu degetul pentru propriul interes, să speri că așa obții clienții lui, ești un nimic și-ți garantez că afacerea ta va fi un eșec.
Românii s-au prins că vor calitate, vor respect și mulți dacă nu găsesc calitate la români, o caută la irlandezi, irlandezi care au început să se adapteze cerințelor multiculturale din Irlanda.
Chiar dacă au mai rămas câțiva români care acceptă orice rahat îi vinzi, ei sunt pe cale de dispariție mai ales în Irlanda.

de -
0 309
O cunoscută organizație românească din Irlanda face reclamă la o piesă de teatru.


Citez: “De când nu am mai fost la teatru? Românii plecați din țară duc dorul teatrelor de acasă.”
Am să răspund eu la întrebare în modul caracteristic, adică direct și fără menajamente.
Unii români din Irlanda nu au mai fost la teatru de la grădiniță și nici măcar nu glumesc. Poate au mai fost la teatru tot la un spectacol organizat în Irlanda, unde vorba aia, au mai multe șanse aici.
Prea puțini vin dintr-un mediu sau oraș unde era o sală de teatru. Poate mergeau la un teatru la căminul cultural, dacă poți să spui că Vacanța Mare făcea teatru. Să recunoaștem dacă nu veneai dintr-o familie bine pasionată de teatru și nu erai dintr-un oraș precum București, Cluj, Iași sau încă vreo două orașe mai mari, nu prea aveai cum să mergi la teatru decât dacă se organiza o excursie școlară.
“Românii plecați duc dorul teatrelor de acasă!”
Nu prea cred că duc dorul pentru că majoritatea nu au fost niciodată la teatru. Da, au văzut la tv pe vremea când la TVR, singurul post de televiziune care transmitea, se dădea teatru. Îmi scapă denumirea oficială dar știu că era marți seara după Telejurnal. După Revoluție, teatrul a dispărut din viețile românilor din provincie, iar actorii de teatru au fost văzuți de aceștia doar în filmele românești, la Revelion și în reclamele la medicamente.
E un lucru extraordinar și lăudabil că în Dublin se aduce teatru românesc. Chiar este!
Organizația știe și ea că e o luptă titanică să aduci românii din Irlanda la teatru, a mai adus spectacole de teatru și în trecut, dar cum nu sunt spectacole cu manele, e destul de greu.
În alte condiții nici nu ar fi trebuit sponsori pentru astfel de eveniment, sponsori care sincer nu știu cu ce contribuie la acest eveniment. Aș fi curios cum a sponsorizat ginecologul acest spectacul sau firma aia de reclame care nu face nici o reclamă? V-a prostit și pe voi cu valoarea lor inestimabilă de a vă face publicitate în schimbul numelui pe afiș? Poate v-au dat bani pentru biletele de avion și cazarea artiștilor, pentru că sigur nu poți acoperi chiar totul din vânzarea de bilete. Se poate?
Nu ar fi trebuit să plătească nici pentru reclamă pe Facebook pentru a vinde un număr atât de mic de bilete la un teatru mic din Blanchardstown.
Această reclamă pe Facebook, plătită, arată cât de greu e să aduci românii din Irlanda la teatru și tu spui că le este dor de teatru din România? Nu le este dor de ceva ce nu au avut. Poți mai bine miza pe inedit și pe faptul că actorii sunt cunoscuți.
Mai bine le promiți că pot să facă poze pentru Facebook cu artiștii și atunci spectacolul garantat era sold out până acum.

Vă recomand să mergeți la teatru dacă vă place teatrul, iar pentru detalii veți găsi detalii pe pagina organizației.

Din cauza unor sponsori la acest spectacol care apar pe afiș, despre care voi vorbi odată mai pe îndelete și pentru faptul că nu am fost contactat până acum de organizația în cauză pentru a face reclamă evenimentului, mi-am propus să nu-i fac reclamă.
E drept organizația primea reclamă în trecut de la mine și fără rugăminte, dar în ultima vreme legăturile mele cu organizația au fost diminuate, așa că las pe alții să “profite” de legăturile care le au. Voi vorbi altă dată și despre aceste legături.
Una peste alta, mai am doar câteva săptămâni de Irlanda și-mi promit că voi merge la teatru și la spectacole în București, iar dacă voi merge, sigur veți afla.
Contrar așteptărilor unora, chiar dacă plec din Irlanda, nu dispar de pe Facebook sau de pe internet.
Știrile vor continua, aberațiile și idioțeniile mele scrise vor continua…

de -
0 993

Duminica dimineața e momentul în care sunt cel mai leneș. Atât de leneș, că doar foamea mă dă jos din pat.
Dar până să mă dau jos din pat fie mă uit la tv, fie stau pe net și bineînțeles fac știrile pentru Informatia IRL.

Dimineața asta aș putea spune că a fost una productivă: am făcut știrile și am dat peste un reportaj extraordinar despre lumea subterană din Irlanda.

De fapt în reportaj poți vedea chiar ce este sub orașul Dublin și o explicație cum era Dublinul pe timpul vikingilor și cum Dublinul a fost ridicat la modul cel mai literar pe niște canale de scurgere a apei menajere.

În același reportaj poți vedea structuri mai vechi decât piramidele și o peșteră în care vikingii au măcelărit o mie de oameni.

Vorba lungă sărăcia omului.

Vă invit să vizionați videoclipul de 44 de minute apăsând butonul play mai jos:

de -
0 514

Spuneam înainte de spectacol că mă aștept la o seară super.
Am spus că-mi place de Smiley de foarte mult timp, îmi place cum cântă, îmi place atitudinea lui.
Îmi aduc aminte cum în urmă cu mulți ani se lansase un post radio românesc în Irlanda. Nu era chiar post de radio românesc, era o oră pe seară la un post comunitar, iar prezentatorii primeau dedicații, voiau melodii românești. Îmi aduc aminte umil cum am cerut Smiley, iar prezentatorul a făcut mișto de mine. “Cum adică Smiley, ce nume e ăsta?“, că nu e român și că el vrea să pună la radioul lui doar muzică românească autentică. Mda, greșeala mea că nu am cerut Ciuleandra sau Gheorghe Zamfir cu melodia românească Chariots of Fire. Da, dragă prezentatorule, nu am uitat: a fost prima și ultima dată când am ascultat acel radio, iar atunci probabil ai pierdut unul dintre cei doi ascultători. Celălalt a avut o cerere mai bună: George Enescu și probabil v-ar asculta și acum dacă ați mai emite.

Am fost la multe spectacole cu artiști români în Irlanda și unele mi-au plăcut, unele nu și de multe ori am fost dezamăgit de persoana în sine nu numai de actul artistic. Nu am să spun care a fost cea mai mare dezamăgire a mea la un spectacol și am să mă rezum la faptul că Smiley a fost singurul care se potrivește imaginii pe care o aveam cu el dinainte.

Era anunțat că Smiley va intra pe scenă undeva între 7 și 7:30, dar din experiența spectacolelor de acest fel mă așteptam să intre pe la 9, motiv pentru care nu prea m-am grăbit să ajung la sală, mai ales că mă așteptam să fie coadă.

Sursa: Ondine Media Facebook

Am intrat în sală când nu mai era nimeni la intrare, cred că era 7 fix.
Imaginea dinăuntru era oarecum dezamăgitoare, foarte puțini oameni, puțini dar foarte mulți cunoscuți. Vă salut stimabililor din nou pe această cale.
M-am întâlnit cu mulți prieteni, iar unii mi-au spus cu surprindere că nu au auzit că Smiley vine în Irlanda decât marți sau miercuri când am pus reclamă pe Informatia IRL.

Din discuții ulterioare pe care le-am avut de duminică și până acum, unora nu le place Smiley de aia nu au mers, e atât de simplu și scuzabil. Alții au preferat să meargă la un show de stand up comedy cu Bordea, care a fost exact în același timp cu spectacolul lui Smiley de la Wrights Venue.

Așa e în Irlanda în comunitatea românească și nu e prima dată când se organizează în aceeași zi două spectacole, iar spectatorii se împart, ambii organizatori ieșind în pierdere. Poate aș fi mers și eu la Bordea dacă era în altă zi, dar de data asta am preferat să merg la Smiley și nu-mi pare rău, mai ales când am auzit că VIP-urile de la Bordea nu prea au fost tratate cum trebuie. Zvonuri răutăcioase cu scaune neconfortabile…

Am lungit vorba și deviez de la subiect.

La spectacol fotografi erau prietenii mei de la Ondine Media (Ioan și Cristian) cărora le mulțumesc pentru fotografii și dacă ați fost pe acolo, poza voastră este într-un link la sfârșitul acestui articol.
Din vorbă în vorbă am ajuns în camera unde era Smiley, unde am reușit să schimb câteva vorbe cu el.
Una peste alta s-a ajuns la discuția că nu sunt cam mulți în sală, iar Smiley mi-a zis: sunt 10? Dacă da, atunci e bine, eu pentru ei voi cânta în seara asta.
Mi-a plăcut și din atitudinea lui pozitivă am știut imediat că va fi exact așa cum trebuie.
Intrăm, am auzit de undeva din spate și le-am urat succes îndreptându-mă către mulțimea de jos. Voiam de data asta să fiu jos în sală și nu sus ca în alte ocazii.
Și a început…

Un spectacol super în care Smiley a ținut mulțimea în priză ca să spun așa. Mulțimea asta nici măcar nu a avut un DJ înainte care să încerce să-i scoată dintr-o stare de apatie, nici nu a fost nevoie. Mulțimea s-a distrat pe tot parcursul spectacolului: a dansat, a sărit, a cântat și bineînțeles au făcut live-uri pe Facebook.
Eu… eu cred că am mimat un fel de dans, am fredonat mai mult în gând câteva melodii și am sorbit dintr-un pint de bere.
Lângă mine era cred că cel mai mare fan Smiley pe care l-am văzut, echipat adecvat pentru un astfel de spectacol, iar fanul ăsta m-ar fi eclipsat orice aș fi făcut eu.

Am încercat să iau pulsul spectacolului și am întrebat în stânga și în dreapta: va plăcut? Toți au spus da, a fost super.

Cine nu a fost la spectacol… să fie sănătos, dar vă spun că a fost unul care chiar a meritat.

 

Poze de la spectacol (ONDINE MEDIA FACEBOOK):

de -
0 403

În ziua de Paște, cam exact în același timp când toți se ghiftuiau cu sarmale, miel și alte chestii vegetariene, am ieșit la plimbare pe Calea Victoriei în București.

Nu cred că a fost pură întâmplare, cred că văzusem sau auzisem ceva în treacăt la radio.

Circulația era oprită pe Calea Victoriei și era un festival intitulat “La pas pe Calea Victoriei”.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult.

Am descoperit un București boehm, unde oamenii care ieșiseră la plimbare pe acea porțiune de drum erau altfel: toată lumea era politicoasă, nu auzeai nici măcar un singur cuvânt care să te deranjeze, erau copii și adulți cu biciclete, cu role și toată lumea părea că se simte bine, e drept și vremea nu era prea rea.

Din când în când, pe traseu erau fotografii cu Bucureștiul de odinioară. Te încântau și te întristau în același timp.

Am observat că se începe timid o încercare de protejare a clădirilor vechi, spun doar protejare de eventualii chiriași nedoriți nu și reabilitare sau conservare cum ar trebui făcută. Am observat că pe multe clădiri apare o plăcuță: monument istoric protejat, dar starea lui e destul de precară. Visam cu ochii deschiși la potențialul acelor clădiri vechi, care dacă ar fi restaurate, Bucureștiul ar fi cu adevărat o capitală turistică.

Oricum, mi-a plăcut plimbarea, iar punctul culminant a fost Living Statues, un spectacol dacă putem să-i spunem așa făcut de cei de la Teatrul Masca pe stradă.

Diferite personaje din 50 în 50 de metri de-a lungul străzii.

În playlistul de mai jos câteva secvențe din acest spectacol. Favorita mea a fost Dactilografa, o actriță foarte expresivă și poate nu atât de tristă în mesaj ca alte personaje.

 

de -
0 3487

 

În urmă cu mai bine de două săptămâni primisem mesajul următor:

“Buna ziua, iartă-mi indrazneala, sunt aici de aproape 2 ani si nu am gasit de munca deloc, am trăit din economile mele din tara, pe care acum le am terminat. Acum stau in masina mea cu care am venit.  În acest timp am facut cancer si as vrea sa ma intorc in tara.

În acest moment nu am bani de medicamente, de mancare, sunt distrus. Te rog, cu impactul care il ai tu aici poate se poate sa ajung si eu in tara, sa mor acolo. Este si o suma mare, cam 700 de euro, te rog poate ai tu vreo idee, iti multumesc, o zi buna.”

 

Am făcut un articol Vreau să merg să mor în România în speranța că Marian Popa va putea ajunge în România.

Pe scurt: Marian a ajuns în ziua de Paște în România. A fost luat din aeroport de sora lui cu care nu mai vorbise de ani de zile, dar care totuși a acceptat să-l ajute puțin. Locuiește în prezent cu tatăl lui de 80 de ani.
Ultimele mesaje pe care le-am schimbat cu el au fost că nu se simte prea bine, din banii cu care a ajuns acasă din donații își va plăti contribuția de sănătate și se va interna în spital.

Bilanțul anunțului umanitar lansat de mine:
1. Pe pagina deschisă de Bianca Bercea s-au adunat 923 euro la care Romanian Comunity of Ireland a completat până la 1000 euro. Din acestia cu ajutorul RCI-ului care a intermediat discuțiile s-au plătit 750 de euro companiei Gyc Trans pentru transportul mașinii lui Marian în România iar 250 de euro cash s-au dus la Marian personal. Mulțumesc Biancăi pentru faptul că a deschis contul de donații și a făcut posibil ca banii să ajungă unde trebuie. Mulțumesc celor care au donat. Mulțumesc organizației Romanian Community of Ireland pentru intermediere și nu în ultimul rând companiei Gyc Trans.

2. La Biserica ortodoxă de pe Lesson Street, doamna Dana Elena Dogariu s-a oferit să colecteze donații și a primit 400 euro si 20 dolari. Banii i-au fost înmânați personal lui Marian chiar în curtea bisericii

3. Biserica Adventistă a organizat și ea o colectă pentru Marian, colectă în urma căreia s-au strâns 750 euro, bani care au ajuns la Marian. Mulțumim.

4. D-na Maria Subtirelu i-a cumparat biletul de avion cca 160 euro, i-a asigurat cazare si mancare pentru cele 2 saptamani cat a stat la dumneaei. O femeie deosebită care merită tot respectul nostru pentru gestul făcut de ea.

5. În urma apelului Marian a mai primit și donații directe, sume pe care nu le știu. Mulțumesc celor care au făcut acest gest.

6. Romanian Community of Ireland a achiziționat medicamentele necesare pentru Marian pentru o lună de zile. Încă odată felicitări RCI pentru implicare.

Cuvânt de încheiere:
Marian nu va fi bine, dar măcar este în România, alături de tatăl lui de 80 de ani și de sora lui.

Acest lucru a fost posibil datorită vouă celor care mă citiți, celor care citesc Informația și au dat mesajul mai departe.

 

de -
0 1233
Înșelătorii cu închirieri de locuințe

Chiriile sunt foarte scumpe în Irlanda și cresc zilnic.

Problema nu e că sunt scumpe, mai ales când românii stau câte 10 în casă, dar nici nu se mai găsesc atât de ușor.

Să știți că nu românii au inventat hoția și înșelătoria. Ei deobicei au învățat cum să fure și să înșele de la alții.

De câțiva ani în Irlanda pe paginile cu anunțuri apare din când în când câte o persoană care închiriază de regulă un flat (garsonieră) sau un apartament, la un preț atractiv. Doritorii se înghesuie, respectivii cer depozit și apoi dispar cu depozitul.

Înșelătorii imobiliare în Irlanda

Câțiva români întreprinzători au început să învețe și ei șmecheria. Unele anunțuri pe grupuri sună cam așa: apartament (cameră) disponibil din luna iunie-iulie etc. Doritorii trebuie să plătească depozit acum ca să le țin apartamentul.
Vă sfătuiesc să nu faceți acest lucru. Probabil, respectivul are apartamentul respectiv închiriat până la sfârșitul lunii curente, vi-l arată vouă și la alții 20 de la care ia depozit.
La sfârșitul lunii, omul se mută cu banii de depozit de la 20 de oameni, aproximativ 20000 de euro în România. Ia-l de unde nu-i în luna iunie-iulie. În casa respectivă nu stă nici un individ cu care tu te-ai înțeles și la ușă mai sunt încă alții 20.

Totdeauna cereți să discutați cu proprietarul sau dacă e o agenție imobiliară, cu reprezentantul agenției.
Nu trebuie niciodată să dați un depozit cu atât de mult timp înainte.
Să nu spuneți că nu ați fost avertizați.

Dacă nu mă credeți pe mine, citiți despre aceste metode de înșelătorie și pe Daft.ie, pagina de anunțuri imobiliare cea mai populară din Irlanda: https://www.daft.ie/content/safetyonline.daft

Voi reveni și cu alte discuții despre anunțurile de pe grupurile românilor din Irlanda

Pin It on Pinterest

Facebook login by WP-FB-AutoConnect