Idealismul pe stomacul plin

2
3970

Când ai ce pune pe masă îți permiți să fii un idealist incurabil.

Poate tocmai de aia ar trebui să-l asculți pe idealistul ăsta, nu mai are interes să te păcălească.

 

Cu burta plină îți permiți să analizezi lipsit de interesul de a te lupta pentru supraviețuire, asta dacă nu ești în extrema lacomă, unde săracul, este tocmai sursa ta de venit. De aceea poate de multe ori ideile unora dintre noi, cei aflați în Irlanda, cu locuri de muncă stabile, idei corecte moral dealtfel, nu pot fi înghițite de cei mai puțin favorizați de soartă. Îți vor replica: te doare-n fund ai muncă, ai unde să stai, unii chiar îți aruncă în față faptul că tu ai învățat și chiar ar trebui să te simți vinovat pentru asta.

Soarta a fost cruntă cu ei. Spun asta deși nu cred în soartă sau destin, cred că acțiunile fiecăruia, cu riscuri, sacrificii, umilințe dar mai ales o educație pe timpul copilăriei ne-au adus aici unde suntem.

Cu toate astea de multe ori invidiem pe cei mai puțin favorizați de soartă.

Am alergat după o viață mai bună, pe scurt după bani. Am mai spus sunt probabil și unii care au venit deja cu bani aici, pentru vreme, peisaje sau pentru liniște pentru că în România era prea mare agitație, dar ei sunt prea puțini și ei au fost norocoși că au reușit să agonisească în România pentru a se retrage să se pensioneze în Irlanda, oricât de tineri ar fi. Am crezut că lăsând în urmă România și sărăcia de acolo vom fi mai fericiți. Am fost probabil o vreme sau încă suntem pentru că ne-am obișnuit și am redefinit fericirea tăind de pe lista fericirii lipsurile imposibil de completat în Irlanda. Paharul pe jumătate plin e și el o filozofie de viață.

Am început să zâmbim când am văzut că munca noastră nu numai că e răsplătită, dar e chiar supraapreciată. Nu ne venea să credem câți bani luam pentru aceeași muncă pe care o făceam în România sau pentru o muncă pe care nu am fi conceput vreodată să o facem: spălat de vase, curățenie în casele altora sau chiar mai grav, dar totuși o meserie respectabilă, spălatul unor bătrîni la fund.

Cu toate astea, ne-am pierdut prietenii copilăriei, prietenii adolescenței, prietenii tinereții.

De fapt ne-am pierdut tinerețea cu totul orbiți de bunăstare și de ideea îmbogățirii rapide. Alții fumau prin Vamă când am ales să emigrez și nu au murit nici până acum.

Sigur au mai multe amintiri de care să se lege decât avem noi pe insula de smarald blocați într-o navetă continuă la muncă și câte un grătar reconfortant în ploaie. Nu am pierdut nimic material din săraca țară de care am fugit ca dracu de tămâie. Și totuși, ne-am sacrificat și nu știu dacă sacrificiul a meritat. Avem o scuză bună, nu ne-a fost ușor chiar dacă material ne-am rezolvat. Am pierdut clipele petrecute cu părinții noștri, ce vorbesc, nu clipe, ani, ani deja care sunt mai mulți decât cei petrecuți împreună.

Au murit bunicii noștri și noi nu am fost acolo. Ei s-au bucurat pentru noi, că ne merge bine și asta, deși era o minciună din partea lor, ne-a alinat. Cum recuperăm momentele astea?

Ne vedem copiii crescând și ne dorim să nu facă așa cum am făcut noi. De ce sperăm să nu fim abandonați noi ca părinți, așa cum am abandonat noi pe părinții noștri? Nu concepem ca ei să nu ne viziteze măcar în weekend, o dată pentru 5 minute. Avem copii “irlandezi” și observ la prietenii mei, unii irlandezi, cum se roagă să nu plece copiii de lângă ei, să nu plece în America sau Australia.

Ne condamnăm copiii la copilării petrecute pe canapea cu o tabletă în mână pentru că afară plouă sau dacă suntem responsabili, îi trimitem la sală, la lecții de kick boxing, arte marțiale pentru că sportul face bine, totul contra cost și nu e ieftin. Dacă ar face niște dansuri sau un instrument am fi foarte fericiți și clipurile cu talentatul nostru copil ar primi multe likeuri pe Facebook. Realitatea e că nu are talent, dar face ce ne dorim noi să facă și probabil o să ne urască pentru asta, dar i-am dat alternative responsabile.

Ne amăgim și în secret ne-am dori să știe și ei ce înseamnă să alergi desculț pe stradă, să fugi la scăldat, să mergi la cules de cireșe. Sună ca “Amintiri din copilărie” de Creangă, dar așa a fost: o copilărie sărăcăcioasă, grea și super frumoasă, dar noi acum trebuie să fim responsabili și protectori: nu pune mâna, nu te juca, nu ieși în ploaie… Nu te juca cu copiii ăia, părinții lor sunt junkies din D5-6-7: “bad influence”, spui tu cu amărăciune amintindu-ți cum te strigau copiii din fața blocului: Tanti mama lu’ Cristi îl lăsați afară? Cum dau timpul înapoi să-mi petrec mai mult timp cu bunicii care nu mai sunt, cu părinții, cu prietenii mei cei mai buni de care nu mai știu nimic? Prea târziu să mai tânjesc la clipele când stăteam pe iarbă în curtea bunicii și priveam cerul înstelat, un cer care nu l-am mai văzut niciodată la fel ca acum douăzeci și ceva de ani. De fapt cred că nu este un irlandez care să fi văzut și să fi șimțit ce am simțit noi.

Poate exagerez, și poate sunt, dar câți bani au plătit să aibe acest privilegiu?

Capitalismul ne-a păcălit, ne-am îndatorat cu cărți de credit, cu rate la mașină, la casă, ne-am înrobit pentru orice rahat care ar fi trebuit să însemne confort. Până la urmă și închisoarea sau legarea de o casă la care plătești până la pensie sunt reconfortante dar tot mi-e dor de iarba din curtea bunicii, curte lipsită de griji dar din păcate neconectată la net, net la care să fac un live pe Facebook cum crește firul de iarbă. Poate de aia încerc să le explic unora că viața în străinătate și mai ales în Irlanda nu e ușoară, te înrobești. Mă întreb de ce nu am ales o țară mai caldă ca Spania sau Italia, chiar dacă nu aș fi fost atât de bine plătit, poate mi-ar fi fost mai ușor, dar totul se contabilizează în bani, bani care te descurajează să te întorci la simplitatea vieții de odinioară. Nu e dracu atât de negru, de fapt e chiar bine în Irlanda: am scris aceast articol pe bucăți, în serii pe un Mac Air, pe un telefon cu Android și o bucată pe desktopul cu Windows 10, pe care m-am apucat să fac o reclamă în After Effects poate mai fac un ban în plus din așa zisele “talente” ale mele. Poate dacă eram în România nici nu aș fi știut să scriu așa bine, nu aș fi știut să învăț, nu aș fi avut pe ce să scriu sau aș fi fost un caz social. De fapt sigur aș fi fost un plutonier adjutant cu o burtă probabil mai mare decât acum, blocat într-un sistem în care trebuie să fii prost sau nepăsător.

Și totuși eu și numai eu sunt vinovat pentru asta, pentru faptul că am ajuns aici unde sunt. Nu mi-a băgat nimeni nimic în traistă. Alții și-au băgat banii în case care stau goale în România: am făcut casă copilului meu, copil care nu va merge niciodată să locuiască acolo.

Poate câteva zile pe an, zile pentru care va plăti cu vârf și îndesat până când îți va urma exemplul: e mai ieftin un all inclusive în Spania. Și revin: am trecut prin toate, iar acum cu stomacul plin cred că știu ce vorbesc: nu fă lucruri care să te îndepărteze de cei dragi, de lucrurile simple. Vei plăti bani grei să te reîntorci la casa părintească, la simplitate, la mâncatul sănătos, la aerul curat (discutabil), la libertatea de nu a te gândi la datorii, datorii și griji pe care chiar și un milionar le are.

E ca un cerc vicios, muncești ca să ai de toate și când le vei avea va fi prea târziu să te mai bucuri de ele. Ne amăgim că muncim pentru copii să le oferim un viitor, un viitor pe care ei oricum nu îl vor așa cum îl vrem noi, pentru că tot noi am vrut ca ei să aibe personalitate proprie, inițiativă, să nu se lase influențați.

Trebuie să mă opresc, a ieșit puțin soarele în Irlanda și oricum am scris prea mult.

Chiar aș fi curios câți au citit până la sfârșit acest articol?

Cred că până la urmă, pe lângă celelalte realizări personale, faptul că am reușit să conving unii oameni să mă citească și să citească, este una dintre cele mai mari realizări ale mele.

Gata, ne auzim la alte articole mai vesele.

2 COMMENTS

  1. Cred ca astazi esti putin pesimist, Cris. Astazi nici “acasa” nu se mai joaca cei mici asa cum ne jucam noi (poate mai mult decat aici totusi, din cauza conditiilor meteo). Da, e mai greu cu familia si aici vorbesc de parini, dar am prieteni in Romania care muncesc mut mai mult (ca si timp) pentru mult mai putin si care nu isi vad paintii poate la fel de des pe cat ii vad ei pe ai mei (exagerez putin). Ne-am ales cu totii (de aici) viata asta dar totusi in contemporaneitatea globalizarii avioanele nu sunt decat niste…autobuze mai mari. Da, nu e ca acasa Cris, dar ce inseamna “acasa” acum pentru noi? Hai ca iese iarasi soarele, Cris. Bem o bere?